Divina Comedie a lui Dante Aligheri este una din cele mai valoroase opere literare din toate timpurile. E perfecțiune poetică, istorică, spirituală și, mai presus de toate, sentimentală, fiind inspirată de dragostea devastatoare a lui Dante față de Beatrice, o femeie pe care Dante a văzut-o la un moment dat trecînd pe stradă și atît.

A privit-o de la depărtare și a fost distrus irecuperabil de o dragoste ce-a depășit veacurile. Apoi s-a pus pe scris și bine a făcut; dacă femeia îi reciproca în vreun fel mai apăsat afecțiunea, universul literar ar fi fost indubitabil mai sărac. Și nici n-am fi avut acum expresii precum “al șaptelea cer”.

Cu toate astea, magnum opusul italianului are cîteva lipsuri îngrijorătoare. Dintre cercurile infernului lipsește, de exemplu, acela în care se zbat în chinuri groaznice și creative profesorii de muzică sau desen care dau note mai mici de 10 elevilor.

Tortura eternă este un destin prea indulgent pentru acești arbitri mărunți ai pedagogiei ce strivesc sub călcîiul exigenței exprimările artistice ale unor bieți copii. Să fiu eu arhitectul unui iad fictiv, i-aș pedepsi la șpițuri veșnice în fluierul piciorului pe acești muzicologi ratați și i-aș condamna la nesfîșite sesiuni de dubstep și sunete de bormașină. În plus, i-aș pune să facă gargară cu smoală fiebinte pe cei ce nu reușesc să cînte mai bine decît Adele.

Iar profesorilor de desen ce măsoară arta după un barem le-aș înfige pensule în părțile moi în timp ce le-aș arăta tablouri de Jackson Pollock – niște adunături de stropi colorați pe o pînză – ce s-au vîndut cu zeci de milioane de euro. Apoi i-aș pune să-și facă fiecare un autoportret fără ureche.

Din cînd în cînd, le-aș întrerupe rutina infernală ca să le dau fiecăruia, pe rînd, nota 4 pentru că, în opinia mea de expert în acest domeniu, n-au suferit destul de artistic.