Fidel ritualului meu matinal, derulam în sus Instagramul, minunându-mă de perfecțiunea care mă înconjoară numai când pornesc telefonul, în rest lipsind cu îndârjire. Mâncare, animale de companie, selfie-uri și semi-nud. Pe scurt, despre asta e vorba pe Insta, cum îi zic copiii.

Să fim bine înțeleși, semi-nudurile pe care le urmăresc cu religiozitate și pe care le sorb din ochi sunt exclusiv artistice, căci am și eu unele pretenții și am absolvit de mult nivelul basic, ăla la care îți curge salivă din gură la orice piți vag celebră care își dezvăluie languros o bucă sau niște side boob. Mie îmi curge din gură doar la artă. De-aia cu nuditate, dar artă.

Și cum mă uitam eu la o natură vie cu piele fină și ochi în care mi-aș putea pierde toată averea, mă cuprinde un sentiment ciudat. Genul de sentiment pe care îl ai când simți că lipsește ceva, dar ți-e greu să identifici exact ce anume. Genul de sentiment care te cuprinde când știi sigur că ceva nu e așa cum ar trebui să fie, dar nu poți nici în ruptul himenului să spui ce e acel ceva. Un sentiment supărător, derutant, vag și puțin incitant, pentru că îți pune rotițele în mișcare în scopul căutării acelui neuron lipsă.

În cazul meu, adică în cazul pozelor la care mă uitam, lipseau sfârcurile. Pentru a nu leza sensibilitățile Instagramului, fotograful cenzurase sfârcurile cu un blur discret, care le făcea complet pierdute. Sânul fără sfârc e ca o copilărie fără amintiri plăcute. E ca un meci fără goluri. Unul de handbal. Pentru mulți, e ca o masă fără pâine. E ca masturbarea fără sentimentul de vină de după. E, precum prezervativul, ceva de neconceput.

Uitându-mă la mai multe astfel de cenzuri de nuri, m-a luat cu călduri, dar nu de acelea care mă iau de obicei când mă uit la nuduri. Erau altfel de călduri, unele pe care le simți îndeosebi înainte să leșini. A început să mă bântuie un fel de nesfârcșeală. Am simțit o cădere morală completată de o oboseală mintală nesfârcșită. Pe scurt: m-a luat cu nesfârc.

Foto: David Bellmere