Prin bezna timpurie a sfârşitului de decembrie mai văd din cînd în cînd cruci luminoase de neon prin unele din localităţile prin care trece autobuzul. Din motive care-mi scapă, crucile sunt compuse din tuburi de 2 culori, alb-lăptoase şi albastre îngheţate, de parcă simpla lor existenţă monocromă n-ar fi fost destul de inestetică. 

Peisajele şterse de dincolo de geamurile murdare ale mijloacelor de transport în comun(ă) oferind  mediul perfect pentru îndelungi contemplări, mă gîndesc că dacă Iisus ar fi murit spînzurat, oamenii s-ar fi închinat azi la un ştreang şi nu la o cruce. Dar nu la moarte trebuie să medităm zilele aceastea, ci la naştere, şi nu a oricui, ci a fiului Domnului. Care s-a născut într-o iesle sărăcăcioasă de la marginea unui deşert şi este omagiat în fiecare an de către credincioşi prin împodobirea în data de 24 decembrie a unui conifer (brad, pin, molid) cu luminiţe şi ornamente. După care se aşteaptă ca zona de sub respectivul conifer să fie umplută de cadouri aduse de o mascotă a Coca-Cola inventată în urmă cu cîteva zeci de ani pentru a creşte vînzările de suc. 

De asta nu-mi place să fac prea des călătoria asta – pentru că astfel de gînduri necreştineşti îmi invadează mintea. Însă a doua zi mi se oferă ocazia să-mi spăl unele din păcate, atunci cînd petrec mai bine de jumătate de oră reglînd programele televizorului unei vecine de-a bunicii, tanti Zoia, a cărei principală doleanţă e legată de faptul că nu mai găseşte Antena 3 în grilă (… şi domnu Voiculescu, care dă de mîncare la atîţia oameni… zice ea la un moment dat). Înghit în sec şi tac din gură şi consider asta a fi o penitenţă pentru … dacă e s-o spun drept pentru întregul meu fel de-a fi. Aşa că aranjez frumuşel 60 de canale tv în funcţie de importanţă şi apoi mă duc la mine acasă pentru a mă pregăti „cum se cuvine” pentru „sărbătorile tradiţionale”.

Mi-aduc aminte cu oroare că anul trecut am avut parte de un playlist hardcore din partea vecinului de jos şi sper ca anul acesta Attila, care apropo nu ştie o boabă de limbă străină, să-şi mai fi domolit pasiunea faţă de muzica trupei vocal instrumentale Paraziţii. Toate astea îmi trec prin cap în timp ce fac baie. Iau pe mine boxerii roşii cu brăduţi verzi pentru a fi în ton cu sezonul şi pornesc televizorul pentru a vedea cum petrec alţii „pe cinste”, eu fiind într-o pană cruntă de idei. 

dramatizare – bradul meu nu arată chiar aşa

Un puhoi de „colindători” dă buzna pe porţile aurite ale conacului Becali iar platifundiarul din Pipera le împarte sărmanilor spiritul sărbătorilor dintr-o sacoşă de carton, sub formă de foi plasticate de 50 şi 100 de lei, dezamăgit profund de circul pe care chiar el l-a încurajat prin fiecare acţiune şi declaraţie a sa de pînă acum. Cuvîntul „ţigănie” stă pe limbile tuturor dar political corectness-ul nu-i dă voie să prindă contur decibelic. Motiv pentru care nimeni nu se poate elibera de el şi îl ţine, bine ocrotit, în sîn.

Breaking news: Miss Piranda a fost prinsă cu droguri. La naiba! unde s-a dus moralitatea? În cine mai poţi avea încredere, pe cine să mai ai ca reper de integritate dacă pînă şi o instituţie culturală ca Miss Piranda te poate dezamăgi în asemenea hal? Gravitatea faptei merită un moment de tăcere, dar în aceste zile de agitaţie festivă şi aglomeraţie năucitoare nu ţi se oferă nici măcar un răgaz de linişte în care să deplîngi nedreptatea lumii. Bat tobele printre blocuri ca nişte ecouri ale inimilor care bat singure de sărbători.

Tot la ştiri: un grup de 5 flăcăi din Piatra-Neamţ colindă Clujul îmbrăcaţi în blănuri de oaie împestriţate cu ciucuri multicolori, cîştigînd un ban cinstit. Unul dintre ei, înţolit ca un general de bridagă peste care tocmai s-a răsturnat garderoba unei întregi şatre, apreciază bunătatea publicului clujean „… sunt oameni foarte frumoşi, primitivi…”

Apropo de primtivi, Dan Negru îşi face emisiunea cu Florin Piersic şi o cireadă de blonde. Cel mai locvace om din Romînia + cel mai zgomotos om din Romînia = nu m-am putut uita nici măcar o secundă la ei aşa că nu ştiu care-i rezultatul. Oricum nu-i bun. E un pariu pierdut, ca şi cel de pe ProTV, unde o gaşcă de tineri neverosimili trec prin întîmplări improbabile în timp ce fac playback pe melodii celebre. Domnu Dan în Direct vorbeşte despre copilăria lui, iar cu doar un euro şi ceva poţi să-i spui Moşului ce cadou îţi doreşti, SMS la 1333. Şi îmi pare că pe Kanal D iar aud o manea. TVR 1 dă lovitura cu Love Actually, film decent, numai bun, dar puţin exagerat prin părţile în care January Jones, tipa din The Girl Next Door, Denise Richards şi încă 2 bunăciuni se prefac că sunt înnebunite după băieţii britanici. Să fim serioşi!

M-am lămurit, nu e nimic bun la televizor. Colindători n-am primit pentru că de fiecare data cînd i-am verificat pe vizor păreau genul de handralăi care tocmai au terminat armata şi s-au întors cu ceva de demonstrat. Mi-a fost frică, deci, să le deschid. În schimb am împodobit un brad. Natural, pentru că cei de plastic, eco, sunt deja prea mainstream. Dar strîmb, săracul, de parcă a fost desenat de Picasso, genul de brăduţ atît de urît încît cred că s-a retras de bună voie din pădure, unde rîdeau ceilalţi brazi de el, şi şi-a retezat singur tulpina, aruncîndu-se în maşina braconierilor, dornic să scape de chinuri. Perioada sărbătorilor se ştie că e raiul(sic!) sinuciderilor.

Exact aşa cum de 1 decembrie am ignorat orice trăire patriotică şi am stat cuminţel şi am citit tradiţionalul roman cu zombi (Trailer Park Zombies, de un prostesc adorabil), în seara de Ajun m-am retras între paginile unei poveşti cu vampiri. Dar una adevărată, adică bună, scrisă excepţional de Guillermo del Toro şi Chuck Hogan, în care vampirismul este răspîndit de un parazit hemofag (un vierme nenorocit) care modifică structura biologică a organismului infectat. La oameni, se uneşte sistemul digestiv cu cel circulator, se elimină de tot cel reproducător, iar traheea este rearanjată sub forma unei sugătoare ascuţite, extensibilă precum limba cameleonului şi goală pe interior ca un pai. Cartea (prima dintr-o trilogie) îmbină perfect personaje stranii, cum numai în Pan’s Labyrinth sau Hellboy mai vezi, cu tensiuni similare întoarcerii morţilor din Pet Cemetry-ul lui Stephen King, fiind un remix al clasicului Dracula în interpretarea unui maestru al suspansului. 

Îmi place că vampirismul nu e romantizat în nici un fel, e o boală devastatoare, o urgie inimaginabilă, victima fiind transformată într-o unealtă de către parazit. Îmi place că dezumanizarea celor infectaţi se face cu mari greutăţi, victimele iniţiale, declarate moarte în mod oficial, fiind acceptate de familiile lor, atunci cînd se întorc acasă după reanimare,  fără prea multe procese de conştiinţă, durerea pierderii amorţind instinctele de conservare. Omul este cel mai bun vector al contagiunii, infestarea populaţiei crescînd exponenţial, ca o dobândă compusă al cărei catalizator este în mod paradoxal iubirea.

. . .

. .

.