Nu neapărat magie, dar ceva sentiment inefabil, inexplicabil și inimaginabil de înălțător există în perioada sărbătorilor. O concentrare către gîndire pozitivă a întregului mental colectiv poate avea efecte concrete, și nu mă refer aici la creșterea numărului de sinucideri, ci la micile bucurii spontane și gratuite care-s pricinuite de simpla isprăvire a zilelor din calendar.

Sau cel puțin exista senzația asta cînd eram eu mic, o vreme în care prima ninsoare putea să te surprindă plăcut într-o dimineață de octombrie, nu să te amăgească prin mijlocul lui ianuarie. Nu prin consistență sau volum impresiona prima ninsoare, ci prin albul curat care acoperea mizeria inerentă mocirlosului sezon preiernatic. Te simțeai transportat într-un univers mai pur, mai pașnic, chiar dacă mai rece. Ca să vezi cît de mult bine poate face sufletului o schimbare de peisaj!

Poate că eram fericit doar pentru că nu trebuia să merg la școală, poate că era din cauza nelipsitelor prăjituri și/sau dulciuri de pe masă, poate că mirosul de brad și de portocală făceau minuni asupra simțurilor și acționau subliminal întru relaxarea spiritului. Poate că filmele văzute dimineața înlesneau acceptarea potențialului supranatural al lumii înconjurătoare. Altfel înfrunți realitatea după ce l-ai văzut pe Atreyu călărindu-l nebunește pe Falcor, te închipui erou suprem în filmul vieții tale. Iar asta e un lucru grozav, ar trebui s-o facem mai des.

Nimic nu se compară cu o astfel de experiență cinematografică. Nici măcar Avatar în 3D, atunci cînd 3D-ul era ceva inedit și suprinzător, nu doar o găselniță de crescut încasările. Miraclul de strada 34 face parte din același grup select. Filme la care te bucuri ca un copil chiar și atunci cînd nu mai ești copil. În contextul potrivit, al unei dimineți ninse de vacanță, la fel de senzaționale sînt și celelalte filme despre Crăciun, Moș, magie, Harry Potter, hobbiți, spiriduși, elfi, creaturi și tărîmuri imaginare. Singur Acasă și-a pierdut farmecul, prin obsesivele lui repetări anuale.

Ce m-a posedat să pomenesc despre toatea astea? Micul Prinț, desigur, unul dintre cele mai înduioșătoare și simpatice și în același timp teribil de profunde filme ale anului, unul care a reușit să fie mai educativ și mai elocvent decît Inside Out fără a cădea în patima condescendenței. Practic, animația mea preferată din 2015.

E bun pentru că e simplu, dar nu și simplist. E bun pentru că arată bine, tipurile diferite de animație se împreunează armonios și îmbogățesc prin modernizare povestea lui Antoine de Saint-Exupery. E bun pentru că are tot ce-i trebuie: comedie, dramă, poezie, tîlc, simbol, morală, fior și speranță. E bun pentru că tabelul de corvoade pe bază de magneți pe care i-l organizează mama fetiței ilustrează perfect presiunea pe care societatea o pune asupra părinților ca să producă indivizi care să se conformeze unui tipar absurd. Oameni identici îndeplinind sarcini identice în feluri identice, la nesfîrșit.

Aveam deja o vagă bănuială că lumea nu mai are nevoie de încă un afacerist, de încă un CEO, de încă un roboțel tîmp și ușor dresabil care să-și îndeplinească task-urile în cubulețul unei clădiri de birouri, iar filmul mi-a confirmat-o atît de fluent că mi-am propus deja ca în noul an să lucrez mai mult, dar să lucrez în scopul propriei îmbogățiri sufletești. În 2015 am citit peste 60 de cărți, la anul vreau să citesc mai mult. Vreau să văd mai multe filme, mai multe spectacole, să mă plimb mai mult cu bicicleta sau pe jos, să ascult mai multă muzică, să petrec mai mult timp cu prietenii, să rîd mai mult și mai zgomotos, să fiu mai prietenos cu și mai mulți oameni, să fiu mai relaxat, mai calm, mai tihnit și, mai presus de toate, mai înțelegător cu mine însumi, că dacă nu-mi reușește planul nu e nici o problemă, eu să fiu sănătos!

Micul Prinț e exact filmul pe care trebuie să-l vezi pentru a intra mai liniștit în noul an. Ce altceva ți-ai putea dori?
—–