Prima parte e aici.
Se hotărî destul de spontan să facă o plimbare prin oraș. Vara indiană nu-i deranja foarte mult tensiunea, plus că plimbatul era o modalitate destul de bună de a pierde vremea cîteva ore. Aranjat și îmbrăcat, ieși din scara blocului, trecînd prin stolul mereu staționar de curci caudine fără a fi nevoit să schimbe mai mult de două-trei politețuri cu ele. Brigada asta de casnice sfătoase îl irita la culme
(fire-ați ale dracului de țațe care n-aveți ce face toată ziua decît să stați în sufletul omului și să bîrfiți tot ce mișcă. Nici nu-i de mirare că bărbații voștri preferă mai bine să stea la cîrciumă sau în parc sau în fața televizorului și să dea volumul la meci atît de tare încît să nu vă mai audă măcănitul ăla inervant)
Parcul era întotdeauna o alegere sigură. De cele mai multe ori era doldora de bătrînei afabili ieșiți la plimbare cu nepoții sau cu cîinii de companie cu care-și mai prelungeau singurătatea. Cei care bîntuiau aleile parcului sans puștime ajungeau într-un final la foișor, unde se înciorchinau în jurul a cîteva jocuri de șah sau table. Șahul nu-l atrăgea în mod special, lentoarea jocului îi dădea prea des ocazia să zboare cu gîndul altundeva, rezultatul fiind, fără excepție, un mat încasat pe bază de neatenție. Sau cel puțin așa susținea el de fiecare dată cînd pierdea.
Dar la table avea mînă. Bine, la table oricine crede că se pricepe, așa cum oricine crede că se pricepe la fotbal, la politică și, mai nou, la gătit. Vali avea un stil agresiv, neiertător, indulgența fiind incompatibilă cu stilul confruntațional al jocului. Desigur, partea cea mai importantă nu e strategia, norocul sau disponibilitatea la risc, esențială la jocul de table e capacitatea de a-ți insulta cît mai imaginativ adversarul, însă fără a-l jigni prea mult. Acolo rezidă întreaga magie a jocului, în a-ți construi porți în casă în timp ce erodezi sistematic încrederea oponentului prin înțepături verbale cît mai artistice.
Toate astea se pot desfășura în condiții optime atîta timp cît schimbul de semi-sudălmi și pomeniri reciproce ale arborilor genealogici conține o doză palpabilă de umor. În momentul în care participanții ajung să se ia prea în serios, întreaga fundație insultațională pe care e clădit jocul se năruiește în zgomot de puluri adunate în grabă și înjurături. Nimic nu prevestea o astfel de scenă, dar, chiar și așa, Vali nu avea chef de anturajul lui geriatric, așa că porni agale înspre piață, gîndindu-se că poate în timp ce se învîrte printre rafturi îi vine vreo idee pentru o cină ușoară.
Dacă ați trecut cel puțin o dată printr-o piață agroalimentară într-una din lunile sfîrșitului de vară, știți că mirosul predominant e cel de zeamă de pepene stătută prin vreun tomberon scăldat în razele soarelui, peste care se așterne invariabil un strat deloc timid de fum de mititei. Deși combinația pare descurajantă pentru orice mușteriu cu olfactivul încă funcțional, în unele cazuri, rare ce-i drept, fumul acela de mici poate stîrni pofte nebănuite în organismul uman. Pofte care l-au năpădit și pe Vali, făcîndu-l să se oprească în mijlocul străduței principale afișînd un zîmbet confuz.
Zîmbet care i se limpezi destul de rapid în momentul în care își îndreptă pașii spre ghereta din care se vindeau mititeii. Ceru doi mici, puțin muștar și luă o singură felie de pîine. Era destul pentru a-și ostoi poftele, pentru că nu era nicidecum vorba de foame ce simțea el. Plus că nu strica să pună ceva peste cafeluța aia de dimineață, unii spun că pe stomacul gol cafeaua nu face bine, te roade pe interior sau ceva.
Muștarul avea gust de orice în afară de muștar, iar carnea micilor era atît de pufoasă încît vînzătorul putea la fel de bine să facă reclamă la ‘bicarbonat cu gust de mici’
(fire-ați voi ai dracului cu mamele voastre care v-au învățat să păcăliți omu’ și să-l jupuiți în fel și chip. Aștia-s mici? ‘re-ați ai dracului de bișnițari cu tot cu cine vă permite să băgați pe gît omului cinstit toate mizeriile astea la care voi le ziceți mîncare. Numai Băsescu e de vină, că vă permite să vă faceți biznisuri necinstite numai să-i cotizați și lui de-un whisky în timp ce el n-are ochi numa pentru fufa aia de Udrea)
Dezgustat atît la propriu cît și la figurat de brunch-ul său nereușit, înfulecă rapid și al doilea mic (dacă tot am plătit pentru el n-are rost să se risipească) și dădu să plece către casă, gîndindu-se că mai poate salva ziua dacă reușesc alcoliștii ăla din Divizia A un meci bun sau se dă vreun film cu război la televizor.
Nu apucă să inventarieze în minte echipele care aveau meci duminica asta că simți o bucată de mic insuficient mestecată cum i se proptește în gît. Frustrat de propria neglijență, începu a se lovi cu pumnii în piept, așa cum ai face la orice acces de tuse, dar cînd observă că loviturile lui n-au nici un efect, ba mai mult, că nu poate respira, simți în corp o teroare fără margini.
Căută din priviri ajutorul celor din jur, dar nu întîlni decît frici curioase holbîndu-se la el. Abia cînd l-au lăsat picioarele și s-a rășchirat sub una din mese s-a aplecat un domn deasupra lui și a început să-i livreze neconvingător cîteva palme.
Își simțea sîngele agitîndu-i-se prin vene, inima pulsîndu-i frenetic, în gol, își simțea ochii încercînd să-i sară afară din cap în timp ce mintea îi era bombardată cu milioane de săgeți. Simțea o fierbințeală de nedescris radiind din fiecare por al său, simțea în învălmășeala de gînduri că pierde orice reper concret asupra realități, simțea panica punînd tot mai încrezător stăpînire pe întreaga sa ființă. Simțea furie față de incompetenții din jur, simțea dezamăgire față de tot ce reprezenta viața lui în acel moment, simțea că se sufocă, simțea regret, durere, oboseală, frică și rușine simultan. Simțea milioane de lucruri în spațiul dintre două secunde, însă nici un gînd nu reușea să i se contureze pe deplin.