poză făcută cu telefonul manualului de religie de clasa a II-a, asta în anul domnului 2014

E bine sau nu e bine să-i înveți pe copiii de clasa a doua că cea mai bună metodă de apărare a propriei sănătăți în caz de cutremur e închinarea la icoane? E bine sau nu e bine ca cineva să le bage asta în cap și tu să n-ai nimic împotrivă? E bine sau nu e bine ca, atunci cînd ți se zguduie blocul sau casa (doamne-ferește de așa ceva), tu să te refugiezi sub tocul ușii sau sub vreo masă iar pruncul tău să insiste să stea în genunchi în fața unui desen?

În manualul de religie de clasa a doua apare o povestire care explică frumos cum o icoană a Maicii Domnului a salvat niște copii evlavioși de un cutremur. Și a făcut-o folosind ceva combinație între cîmp de forță și truc jedi, probabil, habar n-am ce înseamnă că ‘a ieșit din icoană un acoperămînt’.

Un om cu mintea deschisă știe că un cutremur nu-i provocat de un spasm muscular al titanului grec Atlas, cel care ține globul pămîntesc pe umeri, așa cum știe că tunetele nu sunt de fapt sunetele de popice jucate de zeii nordici Thor și Loki în sala de jocuri a Valhallei. Un om cu mintea deschisă pune la serioasă îndoială capacitățile telekinetice ale unui obiect neînsuflețit (chiar și un om care citește asta tot timpul prin comics-uri).

Un om cu mintea deschisă nu ar considera incompatibilă existența simultană a mișcării plăcilor tectonice, vechi de miliarde de ani, cu a unui Dumnezeu care-ți vrea binele și nu te pune să cazi în genunchi și să implori milă tablourilor în timpul cataclismelor naturale. N-au știut japonezii de asta că sigur scăpau de tsunami dacă-i închinau niște rugi lui Buddha sau naturii (majoritatea sunt shinto-iști relaxați care venerează natura și încă niște locuri sacre, dedicate anumitor zei, conform wikipedia).

E foarte puțin probabil ca o icoană să te apere de forța naturii, asta deși icoanele mici, de portofel, te pot scăpa de amenzile de circulație, cu condiția să fie acompaniate de icoanele acelea emise de Banca Națională. E foarte puțin probabil ca restul învățămintelor din aceste manuale să fie mai folositoare ca acesta, care, fie vorba între noi, e mai mult periculos decît folositor. E de-a dreptul îndobitocitor, dacă admitem existența unui asemenea cuvînt. 

(Apropo: mama uneia din colegele fetiței căreia îi aparține manualul face sarmale cu apă sfințită. Bunica mea, în schimb, le face cu apă normală, și sunt dumnezeiești.)
—–