Șoferul microbuzului era indignat.

-Nu să poate, dom’le, așa ceva! Un mort are parte de mai mult respect decît o sută de vii! 

O spunea de parcă era vina mortului că rudele lui au ales să-l plimbe prin centru tocmai în ziua în care majoritatea străzilor erau închise pe motiv de Zilele Minicipiului Nucontează. Pînă atunci se purtase exagerat de politicos cu toată lumea, dar cumva prea politicos, aproape batjocoritor de politicos, cel puțin așa mi se părea mie. Acum se simțea jignit personal de un biet mort și voia s-o știe toată lumea, de aceea vocifera zgomotos și gesticula amplu din mîinile care ar fi trebuit să acorde mai multă atenție volanului.

Ce-i drept, cortegiul funerar progresa lent pe bulevard și încurca teribil circulația. Coloana de oameni ce defilau mîhniți pe asfaltul încins l-a văduvit pe șofer de niște clienți, pentru că nu reușise să se oprească în stație din cauza lor. În semn de protest, acesta așeză microbuzul de-a curmezișul străzii, oprindu-l la vreo doi metri în fața amărîtului care purta crucea. E un fel de tradiție ca purtătorul crucii să fie un amărît, nu știu de ce. Amărîtul îi făcu semn cu mîna să înainteze. Șoferul răbufni din nou:

– Ia uită, dom’le, cum îmi face el mie semne să înaintez, de parcă el ar fi de la circulație. Și polițiștii n-au nici o treabă, stau liniștiți la umbră și fac schimb de rețete. N-ai ce să-i faci, asta-i țara în care trăim. Pînă la urmă ne obligă pe toți să plecăm dincolo.

– Lăsați che nici dincolo nu-i mai bine, i-o întoarse o doamnă din primele rînduri, dar măcar oamenii se respectă. Aici nu există respect, questa e anche una problema.

– Doamnă, se opinti șoferul, eu nu vorbesc aici de Italia. Italia-i cu o sută de ani în urma noastră. Zic de țări civilizate ca Anglia, Suedia, Danemarca, Islanda.

– Fiica mea lucrează în Londra, spuse doamna dezumflîndu-se, pe post de contra-argument. 

Dacă discuția a mai continuat și cu alte dezvăluiri senzaționale, eu n-am mai putut s-o urmăresc pentru că mi-a sărit în ochi un panou mare, roșu, proptit în fața Casei de Cultură (Casă de Cultură se scrie întotdeauna cu majuscule, nu?), un panou de pe care o gașcă de litere albe anunțau mîndre: Majoritatea oamenilor sunt înnebuniți după noi – cabinet individual de psihologie.

Poți să rîzi în hohote folosind vocea minții? Eu am putut. Nu doar pentru că era o reclamă stupidă care, copac peste pupăză, fusese scrisă cu cel mai ridicol font inventat de om – comic sans – dar și pentru că susținea strident că oamenii înnebuneau după ce apelau la serviciile cabinetului de psihologie. Sau poate era doar o mostră de psihologie inversă, dar aplicată greșit. Ceva de genul: ești nebun dacă nu apelezi la serviciile noastre.

Pe de altă parte, nici nu avea sens să spună că majoritatea oamenilor erau înnebuniți înaintea lor, că nu mai ieșea jocul de cuvinte. Iar “clientul nostru, pacientul nostru” ar fi fost un slogan prea subtil pentru targetul lor. Ca să mă convingă pe mine o astfel de reclamă, n-ar trebui să fiu nebun, ci prost. Deci poate c-au făcut-o intenționat, în cunoștință de cauză.

La toate astea mă gîndeam amuzat în timp ce microbuzul lăsa nepăsător în urmă pitorescul minicipiu. Trecusem deja de discoteca cu nume de faraon, mobilată cu lemn noduros de tip rustic și decor completat în stil fusion cu păturici de lînă, lasere verzi și plasme în care se agită rapperi și pițipoance. Trecusem și de spitalul ce are în holul de la intrare nu unul, ci două bancomate, transmițîndu-ți subliminal faptul că oamenii ăia se bazează pe sprijinul tău financiar. Da, e vorba de același spital care are în față nu una, ci două florării care vînd coroane și jerbe, transmițîndu-ți la fel de subliminal faptul că nimeni nu e perfect, nici măcar doctorii.

Șoferul microbuzului era în continuare indignat. Își vărsa oful prin bluetooth, pe rînd, fiecărui coleg și/sau prieten, discursul lui îmbunătățindu-se și căpătînd noi dimensiuni pe măsură ce trecea timpul, ca un vin de calitate.

– În alte țări nu există, dom’le, așa ceva! Ești nebun? Cum să aibe un mort prioritate în față la o sută de vii!