Am văzut cu toții, sâmbătă noapte (sau duminică dimineață) pugilistul româno-canadian Lucian Bute s-a angajat temporar la ghișeul de încasări directe. Englezul Carl Froch i-a plătit cu vârf și uppercut nepregătirea sau aroganța sau modul greșit în care a abordat partida, dar cei care l-au taxat cel mai intens au fost tot românașii, pentru că-i cel mai ușor să lovești pe cineva când e deja jos.

Nu știu ce să zic, în unele cazuri criticile ar putea fi pertinente, poate că Bute chiar a avut viteza și reflexele unui melc pe etnobotanice, poate i-a strecurat cineva sedative în apa aia chioară cu care s-a tot îmbătat în ultima vreme, poate că nu s-a putut lepăda de ospitalitatea tipic românească și l-a primit pe oponent cu brațele deschise și bărbia descoperită. Chiar nu știu care au fost motivele din spatele confuziei în care părea că se scaldă al nostru, pentru că părea mai pierdut decât un pacient cu Alzheimer care și-a neglijat tratamentul, mai neajutorat decât un vasluian în fața examenului de bacalaureat, mai nepregătit decât oricare ministru al educației din ultima vreme. A fost atât de moale de parcă ar fi făcut baie în Cocolino, cel puțin așa zic gurile rele și invidioase care derivă plăceri orgasmice din eșecurile altora.

În schimb, puțin mai devreme în aceeași seară, Elena de la Mandinga a dovedit că dispune de un anti-talent atât de agresiv că l-ar fi doborît pe Bute în mult mai puțin de 5 reprize, de unde și ideea pozei de mai sus.