Printre ultimele lucruri de care avea nevoie umanitatea în aceste grele momente prin care-și tîrăște acum existența se numără și varianta cîntată a poveștii Mizerabililor. Nu zic, filmul e frumos, chiar extraordinar pentru un videoclip de aproape trei ore, dar e ca o virgină împodobită în straie scumpe – arată bine, dar nu e de folos nimănui. Și vorbesc aici de spectatori, nu de cei care s-au implicat în proiect doar pentru a-și trece în palmares Oscaruri și Globuri de Aur și alte premii mai mărunțele. Pentru că e clar ca bună-ziua faptul că Les Misérables cerșește la modul cel mai nesimțit trofee pentru sunet, costume, imagine și interpretări exagerat dramatice, și o face prin fiecare pixel și fiecare replică supărător de emfatică.

Printre plonjee și contra-plonjee ce se doresc cel puțin epice, printre decoruri măiastre și o multitudine de personaje care arată toate ca niște cenușărese pe care le-a ignorat zîna cea bună, Gladiatorul și Wolverine se ceartă pe note muzicale, cîntînd de mama focului dialogurile cele mai necîntabile. Asta în timp ce Catwoman se transformă din fata cu cercel de perlă într-un fel de Ripley din Alien 3. Borat, care arată ca un hobbit suferind de acromegalie și Helena Bonham-Carter, îmbrăcată ca-ntr-o zi normală de joi, cîntă joviali melodia aia care-l obseda la un momendat pe George Costanza (aia cu Master of the house), una din puținele melodii antrenante ale peliculei. Adică catchy, ca să înțeleagă și generațiile mai noi de homo sapiens virtualis. Cam așa începe Les Misérables, un film care a ridicat săli în picioare și a dat pe spate critici și fani deopotrivă după ce a depășit barierele Broadway-ului grație lipsei acute de inspirație a regizorului Tom Hooper. În mod paradoxal filmul ăsta e mai deranjant auditiv decît cel despre bîlbîiala regelui.

Chiar și pentru un musical, cîntatul mi se pare excesiv, iar în cele mai multe momente acesta știrbește din gravitatea emoției pe care scena respectivă ar trebui să o transmită. Și dacă Les Mizerabilii nu are un potențial nelimitat de emoție atunci nimic n-are. Din păcate, gestiunea deficitară a momentelor muzicale transformă filmul într-o biată caricatură a clasicei povești a lui Victor Hugo, un remix tulburel alimentat de ambiția naivă unor actori care au vrut să arate că pot fi talentați la mai multe discipline (nu sunt, cel puțin Russel Crowe e abisal, iar Hugh Jackman se chinuie prea mult, rezultatul fiind același). Ar fi putut foarte bine să fie un film peste medie dacă n-ar fi fost un musical, obsesia pentru perfecțiunea fiecărui cadru fiind evidentă (asta chiar dacă unele personaje au documente scrise în franceză și apoi cîntă în cel mai pur accent britanic, chestie care-mi depășește capacitățile logice). Costumele și decorurile sunt printre puținele capitole la care filmul excelează, efectul general fiind acela al unui parc Disney grotesc și stilizat în care ești torturat constant de muzică proastă.

Nu-s cel mai mare fan al genului muzical, dar există filme la care aș putea oricînd să mă uit din nou cu cea mai mare plăcere, filme precum Once, 7 brides for 7 brothers sau Singing in the rain. Les Misérables e atît de departe de ele ca Eponine de dragostea lui Marius și în final nu este nimic mai mult decît un film lung, inutil și incomod în cea mai mare parte, un videoclip cu influențe literare ale cărui singure calități remarcabile sunt decorurile și unele dintre melodii. Cele de grup, majoritatea solo-urilor sunt slăbuțe.

În concluzie se poate spune că mă declar dezamăgit de cît de supra-apreciat e filmul. Nu poți să-i dai la Anne Hathaway un glob de aur pentru rol secundar pentru alea 10 minute de film în care apare. De fapt, atunci cînd vine vorba de premii, toată treaba e cam cu cîntec.
—–