Sau mai bine zis glumele despre ler sunt ‘lame’. Adică penibile. Nu toate, dar majoritatea, conform unei distribuții gaussiene aplicabile în aproape orice situație. Dar ceea ce-i cel mai rău e că oricît de mainstream ar fi devenit lerpocalipsa asta de jocuri de cuvinte jalnice (vezi lerpocalipsă) și glume de mîna a doua, încă nu se știe cu siguranță ce-i ăla un ler.
Cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic. [Var.: léroi, léroloi, lérui, lérului interj.] sau Timp de care dispune cineva. 2 (Spc) Moment de apogeu, de plină vigoare din viața unui om. 3 (Prc) Vârstă a căsătoriei. 4 (Îe) A-i trece lerul (cuiva) A fi trecut de vârsta tinereții.
Deci faptul că o firmă la care sunt client fidel de X ani consideră că aș fi un fel de dobitoc ignorant care habar n-are care-i semnificația celui mai folosit cuvînt din luna decembrie (pe locurile următoare stau: fie ca, sarmale, reduceri și mă doare burta) e cel puțin insultătoare. Ca să nu mai zic nimic de faptul că în viziunea lor imaginea clientului obișnuit e cea a unui cioban agramat care folosește sarcasmul cu o finețe… ciobănească.
Dar să revenim la oile noastre, și anume lerul. Intraductibil, ca și mai cunoscutul doină, și aproape onomatopeic, ca și vecinul occidental yodel, lerul, conform versului arhicunoscut, e ler. Și asta îi ocupă tot timpul. Ușor inefabil și învăluit într-o aură de mister așa cum e carnea de porc învelită în foi de varză murată, lerul e departe de-a fi misterul lexical care-l tulbură pe Paul Maximus. E pur și simplu un fel de tra-la-la al sezonului rece, o umplutură vag melodioasă, un refren onomatopeic al cărui origini sunt estompate de ceața veacurilor trecute.