M-am gîndit c-ar fi o idee bună să țin un jurnal, așa cum au făcut-o toți oamenii importanți care au avut lucruri importante de împărtășit lumii, oameni de seamă precum Edison, Freud sau Andreea Esca. Un jurnal, adică un loc în care să-mi aștern și eu, precum Cioran, Anne Frank sau Alexandru Arșinel, cele mai intime și personale gînduri, trăiri și experiențe. Un jurnal prin intermediul căruia care să-mi ordonez haosul psihic, pentru că am auzit că ajută, și poate chiar să las ceva de valoare posterității. Un jurnal de puști ajuns la maturitate.

Ideea mi se pare una bună; grozavă chiar. Execuția, din păcate, mă tem că lasă de dorit. Azi, de exemplu, după ce am stat mai multe ore în fața jurnalului, am reușit să scriu următoarele lucruri:

22 iunie 2014 

“Pixul ăsta nu-mi place deloc, deși am mai avut unul identic cu care m-am înțeles chiar bine. Nu-mi dau seama de ce ăla era perfect, iar ăsta mi-e al dracului de incomod. 

Am făcut pipi. Mirosea a pufuleți. Asta deși n-am mîncat pufuleți de mai bine de două luni. Am mîncat, în schimb, porumb fiert zilele trecute. Oare are vreo legătură? 

Ce enervanți sunt oamenii care folosesc expresia “mînca-ți-aș”. Chiar și ăia care nu-s canibali. 

Am sentimentul că ar trebui să știu mai multe lucruri despre echipa națională a iranienilor. 

La naiba, mi s-a făcut poftă de pufuleți.”

E clar că mai am de exersat; lexicul ar putea fi îmbunătățit. Ca să nu mai vorbesc de stil. Partea bună e că m-am decis să-i dau puternic înainte cu scrisul. Dar mai întîi mă duc să-mi iau niște pufuleți.
. . .
  . .
    .