Mi-e greu să scriu. Mă ocolește coerența; mă copleșește un sentiment de irelevanță; mă bîntuite vidul existențial. Fiecare gură de aer mă inoportunează, fiecare bătaie a inimii îmi rănește sufletul, fiecare clipă ce trece își depune peste mine praful inutilității ei. Îmi simt capul fragmentat în zeci de emisfere izolate; trecutul mi-e destrămat într-o mie de cioburi mnemonice, ca un cer înstelat în care nu poți ghici nici o constelație, nici o zodie, nici un astru familiar. Singur pe îndepărtata planetă a propriei mele disperări, mă uit în sus și nu recunosc nimic.

Am pierdut contactul cu mine însumi; rătăcesc într-un eu necunoscut, lipsit de repere. Mi-e cu neputință să raționalizez ordinele care mi-au fost date. Un ambuteiaj de deznădejdi îmi blochează mintea și gîndurile mi-s răsfirate în direcții inutile, care nu fac nimic să mă ajute să îmi accept noua misiune. Refuz al realității, aș putea să-i spun, eludare a evidenței, ignorare a inevitabilului; toate aceste aliterații exprimă la fel de bine starea în care mă aflu de cînd am primit vestea că va trebui să fac jihad în Romînia.

De azi dimineață, de cînd am primit ordinul, nu mai sînt bun de nimic. Am încercat mai devreme să-mi aștern pe foaie nedumerirea, dorind să extrag din ea măcar o fărîmă de logică, dar n-am fost în stare decît să debitez bazaconii irelevante pentru situația de față, aforisme dezlînate precum:

– obezitatea nu e un defect fizic, e un defect de caracter; e o lipsă de voință ilustrată ironic printr-un surplus obscen; supraponderalitatea nu e naturală, cea mai bună dovadă în direcția asta e că nu există animale care să aibă probleme cu greutatea; hipopotamii sînt o excepție, la fel și balenele;

– Adele e supra-apreciată;

– nu există și nu poate exista echilibru în natură, deoarece eu pot conștientiza trecerea timpului, în vreme ce Timpul e absolut neinteresat de trecerea mea;

– nu-i adevărat că americanii au regizat aselenizarea în studiourile de la Hollywood; eu cred că au ajuns pe lună și că singurul motiv pentru care nu se grăbesc să se întoarcă acolo e că nu au găsit petrol sau gaze naturale;

– secretul unei vieți fericite e exact asta: un secret;

– românii sînt ca niște crocodili: rezistenți, neschimbați de milioane de ani, reci, egoiști, avînd o piele groasă și fiind relativ lipsiți de dușmani naturali; spun “relativ” pentru că așa cum singurul dușman al unui crocodil e un alt crocodil, singurul dușman al unui romîn e un alt romîn (de cele mai multe ori unul aflat într-o poziție de conducere, eventual un frate sau un vecin);

– papa Francisc e un bătrînel simpatic;

– omul care a inventat expresia “teatru de război” nu știa nimic nici despre teatru, nici despre război;

– “yoga” e doar un nume elegant dat statului degeaba;

Să faci jihad în Romînia e ca și cum ai arunca în aer o groapă de gunoi – chiar și în cazul în care voi avea succes, diferența va fi greu de sesizat; va trebui să fiu foarte creativ pentru a pune la punct un atentat mai distructiv decît cele pe care și le produc ei între ei, involuntar;

Îți trăiești toată viața în umbra reconfortantă unui ideal, convins că ești posesorul adevărului suprem; îți pui speranțe într-un viitor frumos și curat, te încrezi în voia lui Allah și îi urmezi învățămintele cu abandon neștirbit, numai ca să descoperi cu înfrigurare că lumea e compusă exclusiv din haos și că ordinea pe care ți-o închipuiai nu e altceva decît o serie de coincidențe fără sens sau scop. Allah dă cu zarul, joacă la ruletă și e all-in la poker, deși n-are în mînă decît o pereche de treiari!

N-am încotro. E misiunea care mi-a fost încredințată și va trebui s-o accept. Am început deja să-mi fac bagajele, să-mi cos buzunare speciale în haine – cică e plin de hoți pe acolo – și să mă pregătesc psihic pentru calvarul de a locui în țara lui “lasă că merge și-așa”. Nu știu ce înseamnă expresia asta cu mersul și-așa, dar informația era trecută în pagina de Wikipedia a țării așa că m-am gîndit că trebuie să fie un detaliu important, altfel nu s-ar fi pomenit.

Mîine voi afla detaliile călătoriei spre țara la care pînă și bulgarii se uită cu superioritate, urmînd să pornesc la drum imediat după ce mi se aprobă tăierea bărbii de către Sfatul Islamic. Avînd tenul măsliniu, părul negru și fruntea încruntată, mă voi integra perfect între ei, cel puțin din punctul de vedere al aspectului exterior. Cu mentalitatea e mai greu, că se pare că romînii nu au așa ceva.

Allahu ai milă de mine!

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist