Încă nu-mi vine să cred cît de puternic m-a afectat măgăria aia pe care am fumat-o aseară!

Să-mi fur una dacă te mint, dar pun pariu că nici Iisus nu s-a înălțat atît de spectaculos cum am reușit eu să mă înalț aseară. Și eu am avut la dispoziție un singur cui, nu trei. Marfa pe care am primit-o era atît de potentă de zici că a fost fertilizată doar cu zeamă de viagră. Încă îmi saltă bucuria în suflet din pricina ei, și au trecut cel puțin doișpe ore de cînd am fumat-o.

Cînd Aasif mi-a cerut pe ea mai mult decît de obicei, mi-am zis că nenorocitul s-a lăcomit ca un capitalist ordinar și că încearcă să mă jecmănească. Oricum am unele suspiciuni că omul mă fură la cîntar, doar știe că n-am cum să-l verific. N-am avut ce să-i comentez pentru că dădusem deja comandă de zarzavaturi magice și aveam o poftă nebună să stau nițel sub fumbrelă. Mă setasem mintal să mă pun în cap, ca să zic așa, și mi-ar fi fost greu să mă resetez. Măcar m-am răzbunat plătindu-l doar cu monede.

Chestia asta cu fumbrela am descoperit-o relativ recent, de cînd locuiesc singur. Fumbrela apare atunci cînd fumezi singur într-un cort închis, ca indienii, sau sub o umbrelă (de unde și numele). Fumul n-are pe unde să se ridice, pentru că ești într-un fel de clopot improvizat, așa că poți să stai chill și să te afumi ca un cîrnat în timp ce inhalezi atît la modul activ, cît și la modul pasiv. Practic, te droghezi pe două nivele. E ceva cu totul deosebit.

E mult mai bine să fumezi iarbă așa decît făcînd mini-palmieri, pentru că nu mai trebuie să rulezi o gașcă de jointuri mici pe care să le combini apoi într-unul complex astfel încît rezultatul final să arate cît de cît ca un palmier miniatural. Mini-palmierii ăștia, mai mult un teribilism stilistic decît o metodă eficientă de-a fuma iarbă, arată ca niște caracatițe incomplete și înțepenite și sînt atît de greu de abordat încît nu pot fi considerați a fi altceva decît o risipă inutilă de marihuană.

Ca să fiu complet sincer, Aasif m-a avertizat că mizeria asta e mai tare decît celelalte:

– Să ai grijă să nu te haladești și să bagi în tine fum ca un ventilator de discotecă, că asta-i mai aprigă decît cealaltă. Cică i se spune “centura de dinamită”, că îți dă senzația că îți explodează pieptul. Zicea tipul care mi-a vîndut-o că și el a testat-o și că avea la un moment dat impresia că poate să tragă în piept tot aerul din lume. Zicea că i se părea că zbura prin cer, ca un balon cu aer cald, și că l-a ținut treaba asta vreo trei ore, deci mult mai mult decît cealaltă. Numa’ zic: să tragi cu băgare de seamă și să nu te lăcomești la ea.

N-am pus mare valoare pe vorbele lui; mi se părea că nu face decît să-și laude marfa ca să justifice majorarea de preț. După ce am ajuns la cort și am tras primul fum am simțit totuși că ceva era diferit. Nu mi-e frică să recunosc, m-am panicat puțin. Am stins țigara la jumate și am ieșit afară din cort. Simțeam că nu am loc să respir. M-am întins pe nisip și m-am uitat la nori, cum fac uneori cînd fumez, încercînd să ghicesc în haosul lor alb și gri forme de animale sau cine știe ce.

Cerul arăta incredibil. Dacă l-aș fi văzut desenat pe o pînză aș fi zis că pictorul e lipsit de talent, că nu există în lumea reală nori atît de teatrali, că alternanța aceea de lumini pure și neguri prăpăstioase nu poate coexista în spațiul limitat al unui singur cer. Doar atmosfera unei planete de dimensiunile lui Jupiter ar fi putut găzdui o asemenea aglomerație agresivă de nori, nu micuțul nostru bulgăre de pămînt.

Resimțeam fizic apăsarea furioasă a acelei cacofonii de spume învolburate. Percepeam violența fără discernămînt a acelui văzduh încrîncenat ca pe o amenințare directă la adresa mea și mă așteptam în orice secundă să fiu spulberat de pe fața pămîntului de un fulger apocaliptic. Cerul își încorda întreaga voință pentru a mă distruge.

Sentimentul profund al unei terorii inimaginabile îmi invadase fiecare fibră. Pe măsură ce acoperișul lumii se pregătea să se năpustească asupra mea, gîndurile îmi erau cuprinse de o paralizie absurdă, în ton cu cea care îmi imobilizase deja trupul. Să fi fost oricît de agil, unde aș fi putut să mă ascund în condițiile în care cerul nervos învăluia întreaga existență ca o pătură sufocantă?

Treptat, lucrurile s-au liniștit. Eterul și-a pierdut treptat acea concentrare catastrofică cu care mă certa. Am reușit să mă tîrăsc pînă în cort, unde m-am prăbușit peste sacul de dormit într-un somn adînc din care nu m-am trezit decît după zece ore. Consider o binecuvîntare faptul că nu mai țin minte ce-am visat.

Însă cea mai dubioasă parte din aventura asta mi s-a dezvăluit la micul dejun, cînd am auzit niște colegi jihadiști vorbind despre vreme. Cînd ești atît de izolat de lume, subiectele de conversație tind să graviteze către banal. Băieții de lîngă mine ziceau că aseară cerul a fost perfect senin. Nu mai știu ce-au mai vorbit, că n-am mai putut fi atent la nimic după asta.

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist