Totuși, am mare noroc că stau singur în cort, trebuie să recunosc.

Ar fi un real coșmar pentru mine să trebuiască să-l împart cu cineva, oricine. În primul rînd pentru că aș fi văduvit și de dramul de intimitate pe care îl mai am. Sînt perfect conștient că îndeplinirea idealului islamic implică o renunțare mai mult sau mai puțin voluntară la identitatea proprie, o abatere de la imperativul individualist al naturii umane, dar asta nu înseamnă că de dragul jihadului sînt dispus să-mi anulez complet personalitatea. Alții pot s-o facă liniștiți, că nu le-ar fi greu (fiind lipsiți de orice urmă de personalitate), dar mie mi-e.

Nu am anticipat corect cît de dificil îmi va fi să devin acel recipient gol în care alții să-și verse voința. Acum n-am încotro și trebuie să rabd la modul stoic pînă cînd răsare soarele și de după duna mea de nisip.

Asta nu are nimic de-a face cu egoismul și nu vreau să par îndărătnic sau încăpățînat. Fiind cel mai mic dintre frați, m-am obișnuit cu rolul de pasager în aventurile altora. Nu vreau să-mi împart cortul cu nimeni pentru că, pur și simplu, nu-s pregătit să am un martor care să-mi urmărească și să-mi analizeze fiecare mișcare. Vreau să am impresia, chiar dacă aceasta e una falsă, că nu depind de nimeni. Știu, e ridicol să am astfel de pretenții în condițiile în care sînt pe treapta cea mai joasă în ierarhia acestei organizații, dar nu-mi pot pune frîu acestor sentimente de inadecvare.

Mai mult, împărțind micuțul meu cort cu un frate taliban, nici nu aș putea să-mi aștern gîndurile pe foaie în voia inimii, cînd mă pocnește pe mine inspirația, ci ar trebui să ghicesc momentele în care acesta ar fi plecat cu convoiul sau ocupat cu alte treburi. Inutil să o mai spun, părerile personale și gîndurile originale sînt descurajate în această organizație. Jurnalismul meu (adică faptul că scriu într-un jurnal) ar fi interpretat ca o insultă adusă ideii de jihad. Profetul a spus tot ce era de spus cu secole în urmă, nu e nevoie să plusăm noi cu opinii sau interpretări mai actuale.

Apoi, pentru că adorm greu și am somnul delicat, un intrus în spațiul meu personal n-ar face decît să-mi deranjeze odihna. Toți jihadiștii par angrenați într-un concurs neoficial de sforăit viteză, de am ajuns că cred că toți visează că sînt drujbe. Stagiul de pregătire jihadistă, în timpul căruia am fost cazat într-o baracă alături de cincizeci de oameni, a fost un calvar ale cărui orori prefer să nu mi le reamintesc. Ajunge să spun că n-o să-mi fie dor să mă trezesc pișat pe mine din cauză că farseurii regimentului mi-au pus mîna într-un lighean cu apă în timp ce dormeam. Da, chiar funcționează prostia aia!

Perioada aceea de pregătire a sădit în mine un profund dezgust față de tovarășii jihadiști. Nu pentru că insistau să-mi arate fiecare cum barba de jos li se asortează cu barba de sus sau pentru că repetau enervant aceleași anecdote tîmpite, ci pentru că erau posedați de un amatorism agresiv pe care nu l-am putut nicicum ignora. Antrenamentele se făceau superficial, aproape în batjocură, singurul scop al exercițiilor fiind inocularea obedienței. Pînă și zumba e un antrenament mai serios decît ce făceam noi acolo. Nici nu mai pomenesc nimic de traingurile pe strategie și tactică de luptă, care erau mai potrivite condițiilor din secolul trecut. Mă și mir că nu ne-au învățat cum să construim catapulte.

Motivele pentru care m-am lingușit pe lîngă comandant ca să primesc un cort mic, în care să stau singur, sînt, pe lîngă cele pe care le-am enumerat deja, și unele mai pragmatice: cortul meu, pămîntiu la culoare, e mai ușor de confundat cu un bolovan și nu reprezintă o țintă atît de atrăgătoare pentru dronele inamice precum corturile mari. Asta dacă dronele nu au camere cu infraroșu; dacă au, am belit-o cu toții.

Super, începe să mă ia cu panică. Voi reveni cu povești din armată cît de repede pot, acum mă duc să-mi înfig capul în nisip pînă mă calmez; dacă funcționează la struți sigur funcționează și la oameni.

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist