Bună dimineața, jurnalule!

Cum ai dormit? Sper că bine, că eu n-am putut închide un ochi. Colegii ăștia ai mei, frați întru jihad, chipurile, au făcut gălăgie toată noaptea, povestindu-și faptele de vitejie și spunîndu-și bancuri deosebit de porcoase (adică despre păgîni care mănîncă produse din porc).

S-au destrăbălat în jurul focului de tabără pînă la orele mici ale dimineții, mitraliind din cînd în cînd cerul pentru a doborî sateliții spioni ai americanilor, deși ni s-a spus foarte clar să nu risipim muniția, pentru că bugetul nu ne permite astfel de extravaganțe. Am impresia că au consumat și alcool.

Zvîrcolindu-mă în sacul de dormit, mi-am adus iar aminte de vorba bunicului, aia cu meseria care e centură de dinamită. Am scris și ieri despre ea. Cu toate că bunicul s-a stins, cuvintele lui ard în continuare la mine în suflet, alimentate de nostalgia unui trecut în care grija mea principală era să nu rătăcesc vreuna din caprele familiei. Le primiserăm în schimbul surorii mele, Amidala, pe care tata a dat-o unui jihadist din satul vecin după lungi negocieri și discuții prelungite de neîncrederea lui într-un bărbat care nu decapitase încă pe nimeni pînă la vîrsta de douăzeci de ani, astfel că cele paisprăzece capre – una pentru fiecare an al ei – aveau o valoare sentimentală pentru noi toți, pe lîngă cea evidentă.

Mă întreb, totuși, cît de multe trebuie să înduri de dragul unei centuri explozive? Stabilitatea profesională e esențială pentru un trai liniștit, știu asta, dar nu și atunci cînd de dragul unui simplu job ești nevoit să te sacrifici constant (și nu în sensul bun, jihadist).

Ni s-a explicat de către conducere că există o problemă cu lichiditățile și că salariile vor fi reduse drastic pentru o vreme. Am înțeles asta. Oricum, adevărata răsplată vine de la Allah, nu de la departamentul contabil. Ni s-a explicat că, din cauza acestei constrîngeri de ordin fiscal, vom fi nevoiți să lucrăm ore suplimentare și să folosim armamentul în cel mai econom stil posibil. Am înțeles și asta, deși mă gîndesc că decît să faci un jihad sărăcăcios mai bine nu faci nici unul. Însă mi-e greu să înțeleg de ce a trebuit să ni se reducă rația de mîncare. Pe burta goală nu poți nici să dormi, darămite să mai faci și altceva. Am ajuns să ne cotrobăim unul altuia prin lucruri în căutarea unui falafel uscat. Bunicului i-ar fi rușine să mă privească în ochi dacă ar mai trăi, sînt sigur de asta.

Sincer, mi-e greu să continui. Cînd am acceptat acest post am fost asigurat că vor exista destule oportunități de promovare. Pachetul de beneficii era cel puțin tentant: salariu fix, diurnă generoasă pentru deplasări, bonus pentru orice target bombardat, certitudinea că îndeplinești voia lui Allah și, pe deasupra, posibilitatea de a-i viola pe cei la a căror răpire ai contribuit. Eram proaspăt intrat pe piața muncii și oferta lor mi s-a părut incredibilă.

Mi s-a spus, tot atunci, că pe măsură ce superiorii își îndeplinesc menirea și se duc să-l slujească direct pe Profet, se eliberează posturi de conducere, posturi care vor fi ocupate de cei mai implicați și mai eficienți dintre angajați. Așa fac aștia: te țin în șah pe un post de rahat cu promisiunea unui viitor mai bun. Dar mai degrabă vezi o cămila trecînd prin inelul de la grenadă decît un angajat conștiincios care să fie promovat pe merit. Așa-i în orice corporație: se cheltuie mai mult pe PR decît pe angajatul de rînd, că e mai important ce se vede de afară decît felul în care îți tratezi oamenii.

Singurii care avansează pe scara ierarhică sînt cei cu pile. Trebuie să cunoști oamenii potriviți – sau să fii căsătorit cu cel puțin una din verișoarele lor – ca să fii ales să folosești lansatorul de rachete, să pui la cale un antentat cu bombă sau să conduci toyotele trupelor de opresiune. E paradoxal că folosim tocmai produsele civilizației occidentale (SUV-uri, mitraliere, camere de filmat, telefoane cu GPS) pentru a lupta împotriva civilizației occidentale.

Copac peste oază în deșert, azi dimineață, după ce s-a încheiat tărăboiul și am reușit și eu să adorm cîteva minute, cineva mi-a furat bocancii. Cum să faci așa ceva? Cum să furi o pereche de încălțări mărimea 44 în condițiile în care știu sigur că nimeni din această tabără nu poartă 44 la picior. Cum să ignori cu atîta nerușinare bunul simț? Cum să-i faci asta unui camarad, unui frate care ți-a fost mereu aproape atunci cînd a trebuit să bagi spaima în infideli și să promovezi virtuțile islamului? Cum?

Acum stau pitit în cort ca Osama în peștera lui și aștept. Să ce? Să mi-i aducă cineva înapoi? Să pună alții, mai jerpeliți, în locul lor? Habar n-am. Ar fi inutil să raportez asta superiorilor, pentru că-i foarte posibil ca unul dintre ei să fi făcut asta, deci n-aș rezolva nimic. Asta e, mai aștept. Încă sper ca totul să fie o farsă.

Urează-mi Allahu-ak-baftă, jurnalule! Sper că data viitoare o să-ți dau vești mai bune.