Aflu din fluxul de mesaje intern, citind din greșeală toate discuțiile dintre colegii jihadiști de acasă și cei din Turcia – care habar nu au ce se întîmplă acolo și așteaptă să nu se mai omoare turcii ei între ei ca să poată să-și revendice și ei niște morți și răniți, ca orice terorist cinstit – că am ajuns să fiu cunoscut după numele de cod Valahu Akbar, ceea nu poate fi decît o înțepătură subtilă la adresa mea, un oximoron fin stors dintr-un joc de cuvinte relativ previzibil prin care frații mei întru jihad intenționează să-mi scoată ochii că nu am reușit, încă, să duc la boom! sfîrșit nici un atentat major, deși locuiesc de mai bine de două luni într-o țară care atrage dezastrele cum atrage o femeie necuviincioasă palmele bărbatului său.

Au dreptate, oarecum, însă asta nu-mi diminuează sentimentul de frustrare. Dacă m-ar cunoaște cu adevărat, dacă ar ști ceva despre mine, despre intențiile și ideile mele, poate că nu le-ar fi atît de ușor să imite o mină antipersonal și să mă ia peste picior. Ei cred că m-au trimis aici așa cum trimiți un jucător slab să stea de pomană în fața porții adverse: ca să nu te încurce la construcție și, pe plan secundar, în speranța că poate-poate are noroc și se lovește mingea de el astfel încît să ajungă în poartă. Mingea, nu el. Eu intenționez să le demonstrez contrariul, în sensul că sînt genul de jucător care poate să înscrie din acțiune, din propria poartă, fără să atingă mingea (sau care o fi echivalentul fotbalistic corect pentru această analogie).

Mi-ar fi super simplu să dobor o clădire, de exemplu, oamenii ăștia sînt atît de ignoranți încît și-au marcat cu buline roșii toate blocurile care pot fi distruse cu un pumn de petarde legat cu șireturi de unul din stîlpii lor de susținere. E ca și cum ar fi pus direct ținte pe ele, să se vadă din avionul de luptă care obiective sînt mai șubrede și mai instabile și mai ușor de făcut una cu pămîntul.

Cînd colegii îmi reproșează că n-am făcut nimic spectaculos de cînd am venit aici, ei nu-și dau seama că există un timp potrivit pentru toate, inclusiv pentru transformat blocuri în mormane de praf și pulbere. Apropo, praf și pulbere sînt sinonime, deci e redundant și superfluu să le pomenești pe amîndouă. Chestiile astea se fac iarna, cînd poți să-i lași pe supraviețuitori să fie homeleși într-un frig de crapă pietrele, nu în confortul a douăzeci de grade noaptea. Și, apropo, nici n-am de unde să cumpăr pocnitori în perioada asta. Chinezii de la Dragonul Roșu ar putea, probabil, să-mi dea cîteva pe sub mînă, dar mie-mi trebuie chitanțele să le decontez la final de misiune, altfel le plătesc din buzunarul meu și nu-mi convine. Fie vreme bună, fie vreme rea, jihad pînă la moarte și dincolo de ea, dar nu pe banii mei!

După ce am descoperit că mi se spune Valahu Akbar am vrut, evident, să le răspund colegilor cu aceeași monedă. Nu aveam bani mărunți la mine, astfel că am început să le scriu, pe unul dintre forumurile despre Pokemoni prin care schimbăm mesaje, că au făcut o treabă bună la Nisa. Jocul de cuvinte, la fel de previzibil ca porecla mea, are legătură cu numele orașului așa cum e cunoscut în limba engleză. I-am felicitat în mai multe thread-uri spunîndu-le “Nice job”, că să-i împung și eu pe ei pentru faptul că iar au fost eclipsați de un nebun care a lucrat singur și a avut o rată de succes mai mare decît a avut-o întreaga organizație în ultimele șase luni.

Francezul răspunzător pentru carmaggedonul de pe Coasta de Azur era un neadaptat și un cretin, un neafiliat prea prost ca să aibă o ideologie, care a intrat cu camionul într-o mulțime de oameni din pur delir criminal, ca răzbunare pentru afronturile închipuite pe care i le-a adus viața. N-a făcut-o în numele lui Allah și a ideii de război sfînt, n-a făcut-o nici în scopul destabilizării credinței infidelilor, care pune un preț prea mare pe individ și pe libertatea personală, a făcut-o pentru că a putut și pentru că nu l-a oprit nimeni, cretinul.

Mă tem că uită lumea de noi dacă ne menținem în această indolență sterilă și ne lăsăm întrecuți de tot felul de cazuri clinice scăpate din vizorul autorităților. Serios, oamenii cu antecedente violente și cu tendițe sociopate ar trebui monitorizați cumva, să nu se mai întîmple astfel de tragedii fără sens. Altfel ar fi stat treaba dacă atentatul ar fi fost orchestrat de Statul Islamic, în acest caz tragedia ar fi avut sens.

Acum e prea tîrziu să speculăm despre ce ar fi putut să fie dacă așa și pe dincolo. Acum am treburi mai importante de făcut. Mi-a dat lăbarul ăla de viceprimar o idee genială, căreia am început deja să-i schițez cîteva direcții generale. Voi scrie în curînd și despre ea, dar acum trebuie să plec și să amestec preșurile din fața ușilor vecinilor, ca să-i înnebunesc de cap și să-i fac să se certe, să se bată și – de ce nu? – să se înjunghie între ei. E incredibil cît de ușor se inflamează oamenii din cele mai mici căcaturi. Ah, și să nu uit să le las și niște căcați mici, de animal, pe preșuri, ca să provoc ură între posesorii de animale de companie și ceilalți locatari.

E adevărat ce se spune, uneori less is more.

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist