Allahu-ak-bine te-am regăsit, jurnalule!

Avea dreptate Einstein (ovreiașul escroc, dușman al piaptănului, care și-a clădit reputația de mare fizician pe munca celui mai cunoscut poet român pe care nu-l mai citește nimeni în ziua de azi, sifiliticul Eminovici), timpul este cu adevărat relativ. Au trecut cinci luni de la ultima notiță în jurnal, dar eu îi dau înainte ca și cum n-ar fi trecut decît o singură zi. Ce-i drept, dacă citești jurnalul pe de-a-ntregul, ceea ce sper să apuc să fac într-un viitor apropiat, nu trec nici măcar zece minute între zile, așa că n-am de ce să mă stresez și să-mi găsesc scuze cît mai creative că n-am mai scris nimic în ultima vreme. Eu să fiu sănătos, ca să pot apoi să mă sinucid cu succes.

Sincer să fiu, am fost teribil de ocupat în misiunea mea – adică a noastră – de a semăna frică în inimile și sufletele infidelilor. Apropo de asta, nu reușesc să înțeleg de ce li se zice “infideli” celor cu care ne războim la modul sfînt. Oamenii sînt foarte fideli, atît că sînt fideli propriei lor credințe. Ba mai mult, sînt la fel de fideli în a-i discrimina pe cei de altă credință, culoare, etnie sau naționalitate. Un termen mai potrivit pentru ei ar fi “fundamentaliști fideli”, dar titulaturile celor implicați în acest conflict cred că e ultima noastră problemă.

Nu că brandingul n-ar conta, că orice cetățean al lumii recunoaște deja însemnătatea unei imagini în care apare un tip în salopetă portocalie, îngenuncheat în fața unui steag negru cu scris alb pe el, dar poreclele astea au un fel anume de a scăpa de sub control. Avem în tăbără un tip căruia îi spunem “Berbecul” doar pentru că cineva a văzut o oaie ieșind din cortul lui puțin înainte de a ieși și el de acolo, aranjîndu-și pantalonii.

Avem necazuri mult mai mari decît lipsa de acuratețe în poreclirea celor pe care urmează să-i distrugem în numele lui Allah, și anume faptul că majoritatea planurilor ne-au fost date peste cap. N-are nici un rost să înșir aici toate detaliile eșecurilor noastre, că e ca și cum Bukowski s-ar apuca să scrie despre vinurile pe care nu le-a băut și femeile pe care nu le-a futut. N-ar fi prea interesant, asta vreau să zic. Plus că eu nu-s Bukowski. Poate că el ar putea să facă și rateul să pară artistic, dar eu n-am nici o poftă să-mi amintesc de toate nereușitele mele. Ajunge să spun că ne-a căzut greu la stomac concurența pe care ne-au făcut-o în ultima vreme teroriștii născuți și crescuți pe meleagurile mizere ale “bătrînului continent”.

Altă denumire stupidă! De ce coada cămilei i se spune Europei că e un continent bătrîn în condițiile în care primii oameni au apărut în Africa și cele mai vechi orașe din lume sînt africane, asiatice sau aflate undeva între? Cînd aud de “bătrînul continent” eu mă gîndesc la Pangaea, un supercontinent bătrîn de 300 de milioane de an, nu la uniunea șubredă a unor resturi de imperii decăzute care a ajuns să fie Europa.

Nu-i neapărat o divergență ideologică cea care ne îndepărtează de frații noștri de peste Mediterană. Mai degrabă e una care ține de stil. Personal, n-aș fi atacat din nou Franța, cum au făcut-o mahalagiștii ăia belgieni. Amintirea caricaturiștilor de la Charlie Hebdo era încă vie. Două atentate într-o singură țară, în mai puțin de un an, trădează o lipsă cruntă de imaginație. Era atît de greu să meargă două țari mai încolo și să găsească o discotecă, o cafenea și un teatru pe care să le mitralieze? Mai ales că-i atît de ușor și de elegent să circuli liber prin zona aia. Amatori, să m-arunc eu în aer în mijlocul pieței dacă nu.

Iar asta cu aeroportul și stația de metrou era de-a dreptul previzibilă. Banală chiar. Mi-e rușine mie de rușinea lor. Puțin mai mult explozibil dacă aveau la ei, dau eu un exemplu la care tocmai m-am gîndit, puteau să provoace o erupție într-un vulcan activ, cum e Etna. Apoi, fumul expulzat de erupția forțată a vulcanului ar fi întrerupt circulația aeriană în mai multe țări, așa cum s-a întîmplat cînd a erupt Eyjafjallajökull în Islanda. Asta ar fi provocat pagube mult mai mari, pentru că așa îi rănești pe liderii europeni, lovindu-i unde îi doare mai mult: la bani. Evident că le pasă mai mult de bani decît de viețile omenești.

Ca să aibă un succes real, atentatul terorist trebuie să fie cel puțin la fel de ambițios precum planul unui erou din seria James Bond. Mi se pare excelentă această serie de filme, în care eroul e mereu altul și dușmanul e mereu același: un nenorocit de spion britanic ce are probleme cu băutura și cu femeile.

Asta este, va trebui să ne sporim eforturile pentru a organiza ceva cu adevărat măreț. Mie, personal, nu mi-e frică de moarte. Mi-e frică de acele cîteva momente dinaintea ei. La cum mă știu eu pe mine, fix înainte să mă detonez o să mă ia o senzație de-aia cum că am uitat să fac ceva foarte important, că n-am răspuns la un e-mail, că nu mi-am luat chiloți curați și mă fac de rîs că am făcut jihad în unii murdari sau că n-am trimis scrisoarea prin care revendic atentatul. Urăsc sentimentul ăla! Dar să sperăm că n-o să se ajungă acolo. Allah ajută!