Maturitatea nu te izbește ca un val, retezîndu-ți picioarele și plimbîndu-te printre spume și alge, umplîndu-ți gura cu nisip sărat care-ți scrîșnește printre dinți, curentîndu-ți creierii; nu, maturitatea te învăluie pe nesimțite, ca o maree sau, ca să abuzez de-o altă metaforă, ca marginea unui cozonac ce se revarsă peste buzele metalice ale tăvii pe măsură ce se coace. E lentă, asta vreau să zic.

Maturizarea e un proces activ, îndelungat, ce constă în scurtarea intervalelor dintre momentele de nebunie iresponsabilă, de abandon ludic, de cruntă nepăsare cu care te-a obișnuit copilăria. Cel puțin așa mi se pare, pentru că eu nu m-am simțit matur decît o singură dată, atunci cînd am tras o beșină și mi-am dat seama că mirosea exact ca apartamentul bunicilor. A fost un moment trist, probabil pentru că era prima dată cînd conștientizam că îmbătrinirea e sinonimă cu degradarea. Dar, chiar și atunci, m-am simțit mai mult învechit decît matur.

Petreceam mult timp la bunici, ai mei fiind ocupați cu jihadul sau cu alte trebi despre care nu mă interesa să știu prea multe. Bunicul Hassan era încă întreg, vesel, jucăuș chiar. Încă nu-și aruncase în aer credibilitatea ratîndu-și atentatul sinucigaș. Pe atunci vorbea tare și răspicat, cu siguranța pe care ți-o dă o serie neîntreruptă de misiuni reușite în numele credinței și al Profetului. Uneori își făcea timp să joace cărți cu noi, chestie care ne bucura enorm, pentru că ne lăsa să cîștigăm într-un mod atît de subtil că nici nu ne dădeam seama că trișează.

E o nedreptate a sorții că îți cunoști bunicii doar ca oameni bătrîni, aproape terminați, cînd apartamentul le miroase a praf acrit și cînd resemnarea din vocea lor plutește ca un blestem peste masa din sufragerie la toate întîlnirile de familie la care ar trebui să sărbătoriți și să vă bucurați că sînteți împreună.

Să-ți cunoști bunicii gata îmbătrîniți e ca și cum unui film grozav i-ai vedea doar finalul. Bătrînețea, pe lîngă că-i o haină grea, e și o concluzie. Diferită pentru fiecare, dar în mare aceeași: e mai bine să fii tînăr. Asta e o constatare atît de evidentă și de stupidă că era inutil s-o mai trec pe foaie, dar am făcut-o, totuși, nu știu de ce, probabil pentru că tindem să ignorăm lucrurile evidente.

Cînd a observat că prietenii de vîrsta ei încep să se ducă la Allah, bunica a făcut tot ce i-a fost cu putință pentru a-și întîrzia momentul morții. Nu pentru că i-ar fi fost frică, ci pentru că dorea să petreacă cît mai mult timp alături de noi. Țin minte o vreme în care dorea neapărat să-și schimbe numele, în ciuda contestațiilor noastre, cei care o cunoscuserăm întotdeauna ca “buni Fariba”. Era un nume frumos, demn, tradițional, dar ea dorea din tot sufletul să o cheme Speranța, pentru că auzise undeva că speranța moare ultima. N-a avut noroc, pentru că a murit cu zile, zdrobită cu pietre în piață pentru adulterul pe care l-a comis atunci cînd a fost violată de trei soldați.

Imediat după asta, bunicul Hassan s-a oferit să-și îndeplinească misiunea finală întru gloria Islamului, misiune pe care a zbîrcit-o și a cărei consecință imediată a fost faptul că a trebuit să se mute cu noi, așa distrus cum era. Cred că mai mult decît rănile efective l-a durut faptul că n-a putut să se ducă la ea, să fie cu Fariba lui. Pot doar să presupun; după ce oamenii i-au ucis-o cu pietre și i-au aruncat-o undeva în deșert, într-o groapă nemarcată, n-a mai vorbit deloc despre ea. Nici noi.

Goliciunea apartamentului bunicilor era răscolitoare, pentru că vedeam în spațiile lui neocupate contururile mobilelor vechi. Ghiceam din ochi locul în care-mi întindeam salteaua și cotloanele prin care ne ascundeam, chiar dacă eram deja prea mari și, sincer vorbind, nu prea ai unde să te ascunzi într-un apartament cu două camere. A trebuit să îl eliberăm și să ardem tot, înainte să fie preluat de Statul Islamic drept pedeapsă pentru eșecul bunicului. Am reușit să salvăm niște poze vechi, alb-negru, pe care le am și acum ascunse într-un album, ca dovadă palpabilă că buncii au fost cîndva tineri.

Nu știu de ce mi-am adus acum aminte de toate astea. Posibil să mă sperie mai mult decît îmi îngădui să recunosc călătoria în care urmează să pornesc. E destul de rău că va trebui să fac jihad în Romînia, dar nici drumul pînă acolo nu-i tocmai o plimbare pe malul mării, deși exact așa începe – cu o plimbare pe malul mării.

Allah dă-mi tărie! Preferabil un shot de tequilla. Am gustat mai demult acest alcool în casa unor trădători cu înclinații occidentale și mi-a plăcut efectul pe care l-a avut asupra mea; a fost ca o îmbrățișare pe care am primit-o din interior. Nu cred că-l mîniezi pe Allah dacă pupi un păhărel din cînd în cînd; problema intervine atunci cînd abuzezi. Așa că poate voi încerca și alte băuturi amețitoare după ce ajung în Romînia și scap de riscul de a fi prins de unul din frații mai habotnici. Uneori, chiar și mie mi se pare că se exagerează cu jihadul ăsta!

Click aici pentru mai multe capitole din: Jurnalul unui jihadist