Iron Sky (2012) – cel mai bun film slab de la TIFF

Miercuri seara la 21:45 în cadrul evenimentului TIFF intitulat Ursus Open Air, în Piața Unirii, puteți viziona următoarea poveste, în caz că vă permite vremea: 

În 1945 Partidul Național Socialist din Germania își stabilește o bază pe partea întunecată a lunii în ideea că în viitor strănepoții Fuhrer-ului se vor întoarce pe pământ în plină glorie. Peste secretul lor dă un fotomodel de culoare trimis pe lună de președinta sarah-palin-ească a SUA în scopul condimentării unei campanii de imagine pre-electorale (se pare că dă bine când o minoritate de orice fel face ceva notabil).

Astronautul este capturat, transformat în caucazian cu ser albino în timp ce smart-phone-ul lui este folosit să alimenteze nava de război a arienilor (funcționează preț de câteva secunde, motiv pentru care se demarează o misiune secretă pe planeta-mutter în scopul procurării de alt gadget ceva mai potent). Cel însărcinat cu treaba asta este chiar viitorul Fuhrer lunar, băiat ambițios dar a cărui plan este deturnat și/sau prost înțeles de șeful de campanie al președintelui american pe care-l răpește. Președintele în schimb ar profita de pe urma unui război introplanetar, în special pentru că toți președinții care pornesc un război în primul mandat sunt realeși pentru cel de-al doilea (it’s funny because it’s true).

Pentru un film slab de tot, Iron Sky (2012) are destule caracteristici salvatoare care-l transformă într-o experiență cel puțin amuzantă. În primul rând, pentru că au fost cel mai ușor de observat, vreau să menționez efectele speciale decente (dar în nici un caz excelente) care au amintit puțin de aerul din Sky Captain and the World of Tomorrow,  ceea ce n-a fost rău deloc. Chiar și costumele spațial-steampunk-naziste ale soldaților arătau tare bine, chiar dacă sunt de tristă amintire și poartă o încărcătură istorică nefastă.

Povestea a fost destul de halucintantă încât să fie distractivă, având totuși un substrat finuț punctat prin glume de bun-gust legate de politica internațională. La un moment dat reprezentatntul Coreei de Nord încearcă să-i convingă pe ceilalți că Kim-Jong-Doi-ul lor a proiectat și constuit baza lunară nou descoperită, reușind să provoace doar hohote de râs printre șefii de stat adunați în consiliul internațional.

Am zâmbit larg când profesorul nebun a descoperit USB-ul sau când una din actrițe a imitat viralul acela cu Hitler care tot circula pe net anul trecut pe vremea asta, dar mai ales când am văzut că din The Great Dictator al lui Charlie Chaplin aparatul de propagandă nazist a folosit doar acele câteva minute în care întâiul lor conducător nu arăta ca un maniac complet. Am zâmbit mai mult în sine văzând decorul aventurist-republican al biroului ovar al președintei americane (arme de vânătoare și animale împăiate), dar și atunci când nava spațială americană o atacă pe cea germană în acorduri de dans al walkiriilor wagneriene.

Deși se termină frumos, pe un ton moralizator ce blamează nebunia cumulului iresponsabil de resurse, filmul ratează la mustață eticheta de film bun, fiind pe alocuri inconsecvent în atitudinea adoptată față de poveste și livrând parodia așa cum livrează Dumnezeu ploaia – răzleț, cu intensificări pe alocuri. În consecință, evită și încadrarea de parodie istorico-fantastică, complăcându-se în existența sa de video-montaj funny cu sublinieri satirice, foarte bune de altfel.

Acestea fiind spuse, nu mă pot gândi la un mod mai bun de a petrece o seară de miercuri decât urmărind în aer liber un așa film, alături de sute de necunoscuți cu care să râzi la unison. Vizionare plăcută, eu lucrez la ora aia…

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.