Într-un fel, dar unul subtil pe care doar un cinefil pasionat îl poate sesiza, noul Iron Man împrumută multe idei din trilogia liliachie a lui Nolan (zic liliachie nu pentru că scriu recenzia de Florii, ci din cauza liliacului ninja care protejează orașul Gotham de răufăcători). Idei printre care putem enumera pierderea întregului arsenal și a posibilităților tehnico-pirotehnico-justițiare și implicit nevoia de a se baza pe propriile puteri, răzbunarea phoenix-iană, revenirea din propria cenușă și din propriul scrum, finalul poate prea melodramatic al unei trilogii din care două părți au fost mai mult de umplutură, nu zic mai multe despre el că nu-s mîrlan, antagonistul improbabil dar bine interpretat, chestiunea amoroasă (fără complicațiile unei terțe părți) și criza identitară legată de cine a fost primul – omul sau costumul? și eterna dilemă a super-eroilor – cine pe cine definește? omul pe super-erou sau invers.

Poziția spune tot, adică ‘mi se rupe mie arborele cotit că mîine-i luni’

În primul rînd trebuie să spun că filmul este atît de epic încît face orice alt lucru epic să pară mai puțin epic prin comparație. Sau chiar deloc epic. De fapt, folosirea lui ‘epic‘ ar trebui interzisă de acum încolo, cu excepția cazurilor cînd se face referire la Iron Man 3, Tolkien, Tarantino sau prostia Elenei Băsescu. Și ca să încep cu ceva ușor, chiar superficial, trebuie să menționez neapărat epicness-ul costumului omului de oțel (făcut din titaniu și aur, dar whatever…), care se împarte frumos în rate convenabile ca un credit bancar și este cel puțin la fel de distrugător. Toate giumbușlucurile științifico-mecanice arată incredibil de bine și coregrafia bătăilor depășește și cele mai imaginative vise umede ale unui tocilar iubitor de comic-con. N-are rost să intru în detalii pentru că nici o replică de-a mea nu poate face dreptate ospățului vizual ce se petrece acolo.

Povestea e simplă și are de-a face cu o cinstită răzbunare ce nu-și caută justificări suplimentare. Și bine face. Partea moralizatoare vine pe final, cînd deja nu-ți mai pasă de nimic datorită afterglow-ului cinematic pe care ți-l oferă o experiență cvasi-orgasmică, susținută consistent timp de 2 ore cu dialoguri superbe și acțiune bine orchestrată. Atunci cînd nu-ți fură ochii cu efecte nu doar speciale, ci de-a dreptul deosebite, filmul este atît de amuzant și atît de bine scris încît discreditează din 2 scene scurtuțe orice comedie scrisă în ultimii ani.

Mandarinul – un personaj de-a dreptul suculent

Dialogul dintre Tony Stark și Mandarin (o să știți voi exact de care schimb de replici vorbesc după ce vedeți filmul) e mai bun decît toate plăcințile americane și scarymovieurile și hangoverurile la un loc, și nu doar pentru că e al dracului de amuzant, ci pentru că e atît de inteligent încît devine aproape inabordabil pe alocuri pentru mainstreamul mall-uistic. Dar era de așteptat, așa se întîmplă de fiecare dată cînd pui și în rolurile secundare actori de primă mînă. Fain joc de cuvinte am reușit 🙂

Guy Pearce – la fel de bun ca întotdeauna. Gwyneth Paltrow – surprinzător de plăcută. Sir Ben Kingsley – epic. Robert Downey Jr. – la fel de epic, dar asta doar pentru că superioritatea detașată a personajului nu-i deloc departe de felul lui de-a fi în viața reală, deci aroganța sarcastică îi vine ușor.

Și ca să nu mai insist în a lăuda o veritabilă giocondă cinematografică și ca să-l parafrazez puțin și pe Hamlet am să închei prin a concluziona succint: “Restul e plăcere”
. . .
. .
.