Era vara lui 2012, când Connect-Rr nu putea nicicum să doarmă și o spunea obsesiv tuturor și Alex Velea spunea că dragostea se face în minim doi, deși eu auzisem și de cazuri mai… singulare. Canicula reușise să saboteze un referendum și o judoka româncă medialiată cu argint la olimpiadă se plângea că n-a sunat-o nici un președinte după victorie. Poate că ar fi primit un țîrr! de pe firul roșu dacă lua aurul, dar se știe bine că nația română nu glorifică mediocritatea, ba dimpotrivă.
     Ațipisem intermitent pe durata călătoriei cu autobuzul, tresărind brusc de fiecare dată când somnul amenința o oarecare profunzime și speriind-o temeinic pe doamna de lângă mine. Fire slabă, ce mai… Așa că am răbdat sisific cele câteva ore de inactivitate pe același câteva piese pe care le repetă ProFM-ul: eu vara nu nosa nosa chu cha cha chu cha cha to the rain with somebody that i used to know.
     Inutil să mai spun, seara s-a așezat greu asupra pleoapelor mele, găsindu-mă picotind la un serial HBO merituos de o atenție ceva mai sporită (e vorba de VEEP, foarte bun, cu Elaine din Seinfeld, și foarte amuzant). Opt episoase în primul sezon, mai am patru, să-mi fie de bine!

foto via rense.com

     Într-un miez al nopții mai dulce ca orice miez de pepene de TheBuleni, un lătrat puternic începe să răzbată printre simțurile-mi amorțite, câștigând treptat teren. Mă gândeam că nu poate fi câinele de pază al democrației, acela a devenit o potaie atât de jalnică că n-o mai poate impresiona nici pe Brigitte Bardot. Plus că e cam mut, sau latră doar la comandă, nicidecum de unul singur în mijlocul nopții, ca Mircea Badea.
     Conchid la momentul respectiv că e doar un maidanez enervant, un câine care din păcate nu moare la vrerea unui armăsar ca mine, după cum bine precizează proverbul. O javră diabolică ce aruncă în liniștea nopții în mod consecvent câte 5-6 ham!-uri, urmate de o pauză scurtă, destul să-mi dea speranță după fiecare repriză zgomotoasă doar pentru a mi-o strivi cinic o clipită mai încolo. Un saboteur nocturn, un dușman al lui Moș Ene, un fraier până la urmă, un anti-băsist nemulțumit, un terorist al somnului. Aproape că-i admir insistența și dăriurea nebună, lupta lui cu morile de vânt invizibile, asta doar până să închid geamul de la balcon și să-i reduc cacofonia cu un procent aproape nesemnificativ (al naibii termopan prost!). Mai închid un geam și-mi pun o pătură în cap și prefer să mă coc de cald decât să mă declar înfrânt de un dobitoc cu gura mare, gândindu-mă că potaia asta ar putea fi un politician de frunte.