Ilie, contemplînd futilitatea existenței |
Ilie, un labrador negru în vîrstă de 3 ani, e pierdut. E debusolat la modul cel mai profund, poate chiar de șapte ori mai debusolat decît a fost vreodată un om, pentru că el resimte de șapte ori mai acut trecerea inexorabilă a timpului.
Ilie e lipsit de orice direcție și și-a pierdut orice simț al orientării. E mîhnit în modul cel mai metafizic, e adîncit într-o depresie din care nu l-ar scoate nici cea mai mare pungă de Pedigree. Nici măcar un sac plin cu mingi de tenis proaspete. Nici măcar o baltă noroiasă prin care să zburde și să se zvîrcolească după voia inimii.
A tot încercat Ilie să se autoamăgească cum că are un țel nobil de îndeplinit în viața asta și și-a ocupat mintea și timpul cu jucării de cauciuc sau fugind după mașini, dar de la o vreme nu se mai simte ancorat în fibra realitații și asta i-a dat peste cap orice limpezime mintală. E mai confuz acum chiar și decît a fost atunci cînd se plimba pe stradă luna trecută și i-au ieșit în cale trei pisici și n-a știut după care să alerge și a rămas blocat într-o perplexitate specifică celui care-și vede visul împlinit în cel mai neașteptat moment.
Ilie n-a știut niciodată ce vrea de la viață, dar asta nu l-a împiedicat pînă acum să se bucure de ciucurii de la capătul covorului sau să hăpăie cu abandon ludic fulgii de zăpadă ce se scuturau dezinvolt din văzduh. N-a știut niciodată ce vrea să fie atunci cînd o să crească mare, dar asta nu l-a deranjat defel în momentele în care ronțăia cu orele un ciont zemos de vită. Ilie nu și-a mai pus niciodată asemenea întrebări dificile precum: Ce caut eu pe lumea asta? Care-i scopul existenței? Cum de se întoarce mingea în mîna stăpînului imediat după ce o aruncă? Care-i esența fericirii? Pînă acum.
Acum Ilie nu mai dă din coadă jucăuș. Nu mai ciulește urechile și nu mai fuge la ușă s-o zgîrie cu unghiile atunci cînd aude pașii stăpînului pe hol. Nu mai face pipi pe toți stîlpii și copacii care-i ies în cale. Nu-l mai trage după el pe stăpîn prin oraș, ba dimpotrivă, trebuie efectiv tîrît cu lesa pînă în parc, unde nu mai amușină miasmele bogate ale imensului necunoscut. Nu-l mai mulțumește nimic. Nu-l mai entuziasmează nimic. Nimic nu-l mai poate scoate din lehamitea existențială care-l posedă. Și cel mai rău lucru e că Ilie nici nu știe ce să facă pentru a se repune psihic pe cele patru picioare. Scărpinatul după ureche deja nu-i mai stîrnește nici o reacție și dacă ăsta nu e cel mai trist lucru din toate timpurile, atunci nu știu care e.
Ilie e fucking deprimat și nu știe de ce, s-o zicem drept. Fiorul nihilistic care-l macină de la o vreme nu pare să aibă o sursă identificabilă. I-a venit așa… out of the fucking blue, cum zic americanii. Și nu-i ceva dezamăgire de ordin romantic, pentru că dacă era l-am fi văzut ascultînd piese de Adele pe Youtube. Nu, Ilie e pur și simplu depresiv, e pierdut în acel vast neant lipsit de semnificație al descurajării complete.
Totuși, parcă-și aduce aminte de momentul în care a început declinul său moral. A fost cîndva zilele trecute, prima dată cînd Ilie s-a întrebat în sinea lui de ce stăpînul său tot aruncă bățul pe care el îl aduce înapoi. Face el ceva greșit? Nu-l aduce destul de repede? Care-i scopul acestui întreg du-te vino? Ce rost are să mai aducă bățul înapoi dacă imbecilul ăla de stăpîn oricum o să-l arunce? Și dacă această activitatea definitorie pentru specia canină e atît de lipsită de sens, ce rost au toate celălalte lucruri?
Chiar așa, ce rost mai au toate celălalte lucruri?
. . .
. .
.