Dacă spun despre Hansel și Gretel: Vînătorii de Vrăjitoare că e un film de duminică, să știți că nu e la modul peiorativ. E de bine. E ca un desen animat, dar cu oameni. În sensul că are toate ingredientele pentru a deveni genul acela de film la care te uiți cu plăcere într-o duminică dimineață sau într-o după-masă leneșă din vacanța de iarnă. S-ar putea ca în scurt timp să-și facă loc în categoria aceea a fantasy-urilor ușor prostești în care avem The neverending story, Legend (cu tînărul Tom Cruise, încă nescientologizat) și în care The Princess Bride tronează necontestat.

Asta pentru că în ciuda simplismului intrigii și a unor anacronisme deloc deranjante atunci cînd vine vorba de arsenalul imaginat parcă de un Rambo medieval, filmul e de-a dreptul delectabil. E amuzant într-un fel total nepretențios, încît aproape că nici nu m-a deranjat faptul că “boala zahărului” îl afecta pe Hansel la ore fixe (CFR-ul nu s-ar putea veci lăuda cu asemenea punctualitate). Ba chiar mi-a plăcut că unele vrăjitoare foloseau în lupte creanga pe care zburau de parcă ar fi fost Jackie Chan caftind dușmani cu scara sau cu orice alt obiect cît de cît contondent.

“bestie cu două spinări”, dar pe invers

Dar nu despre asta am vrut să vorbesc, și nici despre cît de inutil a fost 3D-ul sau cît de forțat a fost limbajul vulgar în unele situații. Ci despre o teorie de-a mea care primește tot mai multe dovezi edificatoare. Indiferent de amploarea conflictului, soluția constă de fiecare dată într-o bătaie cu pumni. Așa a făcut Jack Reacher (că tot am pomenit de Tom degețel mai devreme), așa a făcut Batman și cu Joker și cu Bane, așa a făcut Stalone cu Van Damme în al doilea Expendables, așa a făcut Collin Farrell în Total Recall (unde am mai pomenit eu de teoria mea). Așa se întîmplă de cele mai multe ori, tocmai de aia am tot respectul pentru cei care își împușcă sec dușmanii de la distanță și nu plesnesc de testosteron și nu vor să demonstreze nimic doar cu pumnii (exemplu perfect: Django).

Așa o să învingem alienii în Pacific Rim, o bătaie cu pumnii între un robot imens și un monstru, așa o să salveze Superman lumea de Generalul Zod, așa o să se rezolve problema întunericului din următorul Star Trek. Așa se pune la punct orice conflict serios – cu o cafteală voinicească.

P.S.: Altă teorie originală de-a mea e cea cu dragostea la super-eroi.