Fără îndoială, Oz și-a demonstrat supremația în special pe partea economică, tronînd semeț în fruntea încasărilor din primul weekend (80 de milioane de dolari estimați în State, aproape dublu la nivel mondial). Ăsta da iepure scos din pălărie! În afară de asta, filmul se prezintă slăbuț, anemic, simpatic în aparență, dar neimpresionant în esență.
În anul 1900 Lyman Frank Baum își justifica basmul ca o alternativă necesară unui univers fantastic dominat de operele învechite ale acelorași frați Grimm sau Hans Christian Anderseni și reușea să producă o poveste nemuritoare ce avea să încînte copii de toate vîrstele pentru multe zeci de ani de atunci. Chiar și acum povestea mi se pare net superioară filmelor. În anul 2013, Disney lansează un prequel diluat și simplist, intens trîmbițat și promovat, inspirat în egală măsură din cărțile orginale și din filmul clasic din 1939 (mai puțin acolo unde n-au putut face rost de drepturile de autor – condurii roșii și nuanța de verde a vrăjitoarei rele). În cazul lor, banul e singura justificare.
Și apropo de paralele cu filmul original. Calul de culori diferite atît de amuzant în The Wizard of Oz este amintit vag de niște alți cai, dar pătați cu culori, și atît de brut lucrați în CGI că m-am dezumflat ca un balon(sic!) atunci cînd i-am văzut.
Vizual, filmul este ireproșabil (pentru un joc video sau un desen animat cu oameni, așa cum s-a dovedit a fi), ocularul fiind cu atît mai înduioșat cu cît primele minute se petrec într-un gri parcimonios, conform rețetei originale. Traseul inițiatic al magicuțului din Kansas (de fapt un șarlatan egoist și superficial) se desfășoară similar descoperirii țării minunilor de către Alice, deci nimic nou sub soare. Superficialismul măcar e consecvent, creionarea vrăjitorului făcîndu-se din balansări bădărane de topor artis. Am stat lîngă o familie a cărei fetiță de aprox. 5-6 ani a spoilerit pentru întreaga sală toate momentele dorit importante ale filmului (a știut din propria deducție infantilă că Evanora e de fapt rea, pe lîngă alte cîteva twist-uri ale intrigii). Cam ăsta este targetul filmului – copii ai căror părinți trebuie să le șoptească dialogul pentru că altfel întreabă enervant de tare și la fiecare minut ‘Ce zice?’.
James Franco nu m-a convins în rolul grozavului și puternicului Oz, ceva anume din zîmbetul sau din mutra lui făcîndu-l nepotrivit pentru această sarcină. Anacronic aș fi zis, asta dacă nu era totuși vorba de un tărîm imaginar care funcționează în afara spațiului și timpului convențional. Ca să folosesc un clișeu verbal deja perimat, pot spune că Franco a fost ‘din alt film’. La fel a pățit și Mila Kunis, care în partea a doua nu a prestat pe măsură unui rolul relativ solicitant, vocea fiindu-i prea puerilă pentru a transmite pe deplin răutatea viscerală pe care doar amorul rănit o poate suscita.
