Ce ți-e scris pe insignă ți-e pus – cu un asemenea citat inspirațional începe Gangster Squad, filmul care-i dă încă o ocazie lui Ryan Gosling să adune o gașcă de suspine descumpănite și chicoteli obraznice de prin sălile de cinema din întreaga lume. Dacă treaba cu insigna ar fi ceva mai mult decît o metaforă semi-abilă, atunci insigna de romîn ar trebui să aibă pe spate un avertisment legat de comportamentul necioplit al purtătorului. Am văzut filmul într-o sală plină și norocul a făcut ca chiar lîngă mine să stea acel cuplu de mu.. aiuriste care au vorbit tot filmul. Dar probabil că și dacă eram 7 oameni în sală aș fi pățit la fel, e deja un fel de rețetă clasică a experienței cinematografice de la noi. Evident, n-am zis nimic acolo, vorbele n-ar fi ajutat cu nimic și religia nu-mi permite să lovesc femei, așa că-mi descarc năduful aici.

Dar să zic ceva și despre film, care tot un fel de rețetă clasică e: distribuție de zile mari (tocmai de asta l-am văzut într-o duminică) + poveste bună (clasicul bun vs. rău în care pt. a-l învinge pe rău bunul trebuie să fie și el rău) + multe împușcături + câteva glume bune + puțin sex (chiar foarte puțin) + niscaiva tensiune complimentată corect de o coloană sonoră bine adaptată contextului + scene artistice și o mînuire dibace a camerei + eterna bătaie cu pumni cu care se soluționează orice conflict din mai toate filmele (fie el și un conflict intergalactic, pînă la urmă tot la o bătaie cu pumni între doi macho se ajunge). Et voilà! ți-ai asigurat blockbusterul (un blockbuster întrecut de Zero Dark Thirty și un film de groază, dar whatever… și Titanicul a rupt sălile de cinema și e un film dureros de mediocru).

Deci, o trupă de polițiști nonconformiști se debarasează temporar de constrîngerile foarte sîcîtoare ale legii pentru a-i face zile fripte unui mafiot interpretat magistral de Sean Penn, care terorizează Los Angelesul și are planuri de a domina întreaga coastă de vest. Ceea ce niște cetățeni onești cu simțul dreptății bine dezvoltat și acces nelimitat la arme nu pot lăsa să se întîmple fără să încerce să se pună de-a curmezișul într-un mod comico-violent.
Intriga se dezvăluie foarte natural, fără artificii extraordinare, iar dacă spun despre film că e dominat de un previzibil reconfortant să știți că o spun ca pe un compliment, deci e de bine. Am avut parte exact de ceea ce așteptam, poate puțin mai mult, unele trucuri artistice fiind plăcut surprinzătoare.

De la decoruri și pînă la costumații și de la dialogul isteț pînă la selecția foarte potrivită de personaje secundare, filmul e o încîntare completă, e un film artistic în cel mai strict sens al cuvîntului, material didactic pentru tinerii regizori. Iar în caz că ați observat că am menționat 7 magnifici în titlu și în poza de mai sus sunt doar 6, asta se datorează faptului că, cel puțin în umila mea opinie, Emma Stone este și ea cel puțin la fel de magnifică ca oricare dintre pistolari, fiind de o frumusețe dezarmantă. Posibil că tocmai magnetismul și grația ei electrizantă au făcut ca personajul să poarte numele de Grace Faraday (e o glumă foarte bună dacă știi cu ce s-a ocupat Michael Faraday). La fel de bine puteam contoriza și personajul negativ printre magnifici, dar el parcă șade mai comod în tabăra opusă, unde n-are concurență.

Ce mi-a plăcut a fost că nu-i genul de film care să aibă pretenții de adîncime psihologică și nu umblă cu finețuri intelectuale, fiind nici mai mult nici mai puțin decît un foarte bun “film cu împușcături”. Adică exact de ce aveam nevoie azi.
. . .
. .
.