Departe de a fi o rețea care să încurajeze socializarea cu alte persoane de tip uman, deși găsești pe el destule profile de cîini, pisici sau alte patrupede de companie, Facebook e mai mult o proiecție a unui eu imaginar, e o carte de vizită a celui care ai vrea să fii, nu a celui care ești. E un contur virtual al omului în care ai dori să te transformi cînd vei crește mare. E felul în care ai vrea să fii perceput de cei care nu te cunosc și nici nu vor să facă vreun efort pentru a te cunoaște. E fake, asta vreau să spun. E o falsitate unanim acceptată, e matricea lui Neo, e hainele cele noi ale împăratului, disponibile acum pe toate mărimile.
Dacă ești sărac lipit cernoziomului, profilul tău va geme sub poze cu mașini care nu-ți aparțin și peisaje în care n-o să-ți lași niciodată gunoiul. Dacă ești discret intelectual de te adoarme și subtitrarea de la telenovelele turcești, vei încărca interneții cu citate motivaționale despre frumusețea nețărmurită a omului simplu și cinstit, așa cum sînt bunicii de la țară. Dacă ești un pițiponc căruia vidul de personalitate îi absoarbe pînă și sclipirea din ochi, vei compensa pentru acest deficit de fainoșag postînd un număr astronomic de selfie-uri și chestii care demonstrează că zodia ta e cea mai bună dintre zodii, pentru că niște bulgări de gaze incandescente aflați la milioane de ani-lumină distanță te afectează mai mult decît contextul socio-economic în care îți desfășori activitatea sau educația pe care ai primit-o în anii de formare.
Eu nu știu în care categorie mă aflu, pentru că-mi lipsește capacitatea de introspecție specifică firilor cu înclinații intelectuale, dar eu pe Facebook fac un singur lucru: încerc să fiu amuzant. Pentru mine, “celebra rețea de socializare” e un spațiu controlat în care avatarul meu digital se manifestă neinhibat și o face cu o anume regularitate, în sensul că postez aproape zilnic o poză, un link către blogul personal sau o glumă, scopul final fiind acela de a face niște oameni să rîdă sau măcar să zîmbească. În marea schemă a lucrurilor, nu-i una dintre cele mai nobile activități, dar s-au văzut și demersuri mai puțin utile, cum ar fi acela de a încerca să-i predai gramatica limbii romîne Mariei Grapini. E ironic, nu, să vorbesc despre gramatica deficitară a cuiva în timp ce scriu ‘romîn’ cu î din i?
Înainte să mă acuzi de nuștiuce neajunsuri psihologice și să spui că folosesc umorul ca mecanism de apărare sau mecanism de evitare a unei realități al cărei finalitate inexorabilă mă apasă cu greutatea a mii de sori, trebuie să precizez că tututor ne place cînd ni se rîde la bancuri. Apropo, ați observat că femeile nu prea spun bancuri? De ce oare?
Există o banalitate motivațională care spune să te îmbraci pentru jobul pe care îl vrei, nu pentru cel pe care îl ai. Eu scriu toate astea îmbrăcat fiind în pijamale, deci ce spune asta despre mine? Spune la fel de puține ca profilul meu de Facebook, care nu face decît să reflecte un sine la care aspir și de care încerc să mă apropii asimptotic, de accea e plin de aforisme istețe și/sau glume facile. Umorul meu exploatează uneori stereotipii nefondate, pentru că acesta e scopul umorului în general: să scoată la iveală ridicolul. Așa am intenționat și cu un status recent, care a stîrnit mai multă vîlvă decît l-aș fi crezut în stare, deși eu aș prefera ca postările mele să stîrnească vulvă în loc de vîlvă:
Pentru că înaintea mea mai erau doi băieți, am rămas în afara frizeriei, citind ziarul pe o băncuță, la umbră. Unul dintre ei a ieșit afară, ca să vorbească la telefon. A vorbit vreo 10 minute, timp în care și-a aranjat constant freza în geamul frizeriei. La fiecare 30 de secunde scuipa pe jos, deși afară erau mai bine de 30 de grade. Să faci o asemenea risipă de apă, pe o asemenea căldură, asta înseamnă să fii moldovean
Deturnînd acel meme deja clișeic care explică însemnătatea meseriei de mafiot și atribuind conotații peiorative apartenenței regionale a personajului fictiv despre care scriam, mica mea anecdotă mi s-a părut a fi absolut medie în ceea ce privește conținutul umoristic. Adică merita un like, poate un smiley face, dar nu mai mult. Nu mi-am imaginat vreodată că încă există persoane care să se urzice la astfel de generalizări (toate generalizările fiind atroce, conform spuselor lui Kerouac). Satul natal e absolut irelevant în contextul globalizării, deși se pare că există o legătură directă dintre gradul de civilizație și distanța dintre locuința ta și o autostradă, orice autostradă.
Știu moldoveni, dar hai să nu exagerăm, știu moldovence pentru care mi-aș sacrifica testiculul stîng, poate chiar pe amînduă. De asemenea, știu moldoveni care, în umila mea opinie, ar merita să fie sterilizați cu un hîrleț ruginit, ca să nu mai facă pui. Unii-s așa, alții-s altfel, nu există adevăr general valabil care să fie aplicabil pentru o mulțime de oameni atît de vastă. Acest lucru e valabil pentru orice grup de persoane, fie că-i vorba de olteni, unguri, bicicliști, corporatiști, ochelariști, stîngaci, bărboși, etc. Locul în care te-ai născut e irelevant, la fel ca și culoarea pielii sau orientarea (fie ea politică, sexuală sau religioasă). Important e felul în care te comporți… fuck me, nu cred că m-am apucat să scriu astfel de filozofenii de doi bani.
Certurile care au înflorit în secțiunea de comentarii m-au descumpănit teribil, asta vreau să spun, pentru că denotă o crasă neînțelegere a lumii în care trăim. Și mă și irită să primesc atît de multe notificări, e ca și cum unii oameni ar ține cu tot dinadinsul să mă atenționeze că sînt bătuți în cap. Motiv pentru care le șterg cometariile. Ar fi culmea să-i las să urineze pe covorul cu care-mi decorez peretele virtual. Evident, covorul e cu Răpirea din Serai.
Morala, pentru că știu că e greu de citit atîta amar de text, e simplă: Facebook nu e o democrație, e regatul meu personal, din care pot să exclud pe cine vreau, ca un moș senil care-și curăță linia de succesiune. Mai mult, Facebook e ficțiune, nimic din ce se petrece acolo nu e adevărat. Poptămaș nu-i real, e format din trei minioni îmbrăcați într-un pardesiu.
