Extraturiștii

Aruncăm anual miliarde de dolari în drone super-inteligente care pot ținti din orbită chiar și locul acela păros dintre coaiele și găoaza țânțarului, dar ne zgârcim la niște mochete amărâte care să învioreze puțin coridoarele astea interminabile, se gândea Michael în timp ce ecoul propriilor pași îi ridica părul de pe ceafă. Înțeleg nevoia de discreție a întâlnirilor noastre, dar nu înțeleg de ce insistăm să confirmăm la literă clișeul acesta al serviciilor secrete care își desfășoară misiunile secrete în buncăre secrete cu pereți scorojiți, tavane joase și igrasie secretă. Am putea fi la fel de acoperiți și într-un zgârie-nor cu privire spre parc. Avem tehnologia, chiar dacă puțini știm de ea. Poftim, până și neonul ăsta tâmpit se crede într-un film de duzină și a început să pâlpâie prevestitor, de parcă urmează să fiu atacat de un monstru imediat după ce deschid ușa. 

La nivel conștient, Michael știa că nu e nici în monstru după ușă, dar asta nu-l împiedică să fie scuturat de friguri în momentul în care atinse clanța. 

În camera pentru situații extreme, tensiunea putea fi tăiată cu cuțitul. Chiar și cu unul dintre acelea de lemn pe care le primești la pachet când comanzi mâncare de la restaurante vegetariene care se iau prea în serios. Murmurul discuțiilor încetă în clipa în care Michael intră în încăpere făcându-l să creadă că se vorbea despre el. Comandantul suprem stătea în capul unei mese de tablă de o culoare care sfida curcubeul. Gri secret, i-ar fi spus Michael. Locul ocupat de șeful statului era singurul în stare să-i divulge rangul, pentru că nimic altceva din prezența lui nu trăda faptul că ar fi fost superiorul celorlalți. Părea pierdut. Părea speriat. Părea că ar vrea să fie oriunde altundeva, ceea ce desigur că era valabil pentru toți ceilalți, atât că toți ceilalți erau destul de profesioniști încât să-și mascheze mai eficient jena. 

Michael își așeză servieta pe masă, o potrivi astfel încât baza ei să fie paralelă cu marginea și apoi se lăsă încet pe scaun, nu înainte de a transmite un salut rece încăperii. Cei care stătuseră în picioare până atunci se așezară și ei. Catherine îi zâmbi scurt. Doug îi făcu un semn discret cu capul. Președintele îl ignoră; lucra intens la un tweet, deși i se spusese în mai multe rânduri că încăperea era ecranată. 

– Ai avut dreptate, zise Catherine. Știrea a trecut aproape neobservată. 

– Mda, răspunse Michael.

– Încă crezi că am greșit? întrebă Doug.

– Mai contează ce cred eu? 

– Ești expertul nostru în manipulare media, spuse Steve. Contează.

– Fake news, șopti președintele fără a ridica ochii din telefon. 

Replica președintelui avu darul de a coagula instant tensiunea, care nu mai putea fi tăiată acum decât – poate – cu un cuțit de întins untul. Liniștea care pornea din mijlocul lor se lovea de pereți și se întorcea întărită pentru a le apleca umerii și privirile. Cu toții erau conștienți că se aflau acolo doar pentru a spăla puținul care mai rămăsese nepătat din imaginea președintelui. Cu toții, mai puțin președintele.

– Mda, zise Michael. 

– Rapoartele noastre spun că subiectul a fost îngropat printre dezbaterile dintre cei care echivalează noțiunea de obiect zburător neidentificat cu cea de extratereștri și cei spun că sunt două chestii distincte și care au dreptate… din punct de vedere strict semantic. O parte considerabilă a opiniei publice și-a dat seama că am lansat imaginile acelea pentru a distrage atenția de la ceva, dar nu există un consens asupra lucrului de la care vrem să distragem atenția.

– Să-i mulțumim Celui de Sus, pentru favorul ăsta, zise unul dintre cei prezenți, întrerupând discursul lui Catherine.

– Căruia dintre cei de sus? întrebă Doug afișând un zâmbet amar.

– Mda, confirmă Michael.

– Alți imigranți, bombăni președintele punctându-și cuvintele cu degetul mijlociu în ecranul tactil al telefonului.

Tensiunea avea nevoie de un cuțit adevărat pentru a mai putea fi tăiată. Te-ai fi descurcat și cu o brișcă ascuțită recent, dar greu. Catherine își adună rezervele de răbdare și continuă prezentarea.

Cu o zi înainte, în ciuda avertismentelor lui Michael, Pentagonul eliberase în spațiul public o serie de filmulețe scurte în care apăreau mai multe obiecte zburătoare neidentificate. Guvernul american recunoscuse oficial că avea imagini cu obiecte zburătoare de origine necunoscută. Era, evident, o minciună. Pentagonul știa foarte bine cine îi penetra spațiul aerian și de ce. Pentagonul fiind Doug. 

– Rapoartele noastre, continuă Catherine, a cărui singură atribuție era să aibă rapoarte despre orice, spun că o parte din public e pregătită pentru contactul cu o civilizație extraterestră. O parte care, de câțiva ani, de când avem ajutorul industriei de film, este în continuă creștere.

– Dar câți din ei sunt pregătiți pentru adevăr?

– Rapoartele noastre spun că nu destui.

– Mda. 

– Și cum sugerezi să continuăm? întrebă Steve, asistentul, care trebuia să se asigure că înțelege tot ce se discută pentru a-i putea face apoi un rezumat succint președintelui. 

– Mai avem mașina aia a timpului? Să meargă cineva înapoi și să șteargă filmele înainte să fie publicate, propuse Michael.

– Avem o mașină a timpului? se entuziasmă Steve.

– Nu, zise Doug. Și chiar dacă am avea, nu așa funcționează timpul.

– Sfatul meu este să ieșim peste o săptămână cu anunțul că am identificat obiectele zburătoare și că aparțineau unor operatori privați care făceau teste. De când și-a lansat Elon sateliții, toți patronii marilor firme au început să-și dea filme de exploratori ai spațiului. E plauzibil. E curat. E ceva.

– Atât?

– Atât trebuie să știe publicul. Iar rapoartele despre ce se întâmplă cu adevărat… Catherine?

– E ca și cum n-au existat niciodată.

– Mulțumesc. 

– Ce anume se întâmplă cu adevărat? întrebă Steve.

Doug îl fixă cu privirea pe Michael, invitându-l să-i explice celui mai puternic om din lume, prin intermediul asistentului său, situația. Michael acceptă mai mult din dorința de a arăta încă o dată, în fața tuturor, că Doug greșise când îi ignoră sfaturile. Îi explică lui Steve despre vizitatorii extratereștri.

Guvernul american știa de existența extratereștrilor încă din anii ’40 și niciodată n-a fost dispus să le recunoască oficial existența. A lăsat să zburde zvonurile despre Roswell, despre Zona 51, despre răpiri și experimente cu specific anal, despre conspirații cu reptilieni, despre farfurii zburătoare și despre resursele pe care ar dori să ni le fure extratereștrii. Uneori le-a și perpetuat, pentru că orice zvon, oricât de stupid și de incredibil, era de preferat față de adevăratul motiv al vizitelor acestora: turismul low-cost.

Pe la mijlocul anilor ’50, un grup de cercetători americani a analizat rămășițele unei nave prăbușite în statul Texas și a ajuns la concluzia că era o navă de croazieră intragalactică low-cost. Din faptul că pasagerii nu aveau destul loc pentru a-și întinde tentaculele, din lipsa evidentă a hranei care să fie inclusă în prețul călătoriei și din starea deplorabilă a instrumentelor de bord, oamenii de știință americani au dedus că au de-a face cu un transportor turistic. Le-a luat ani de zile să descifreze limbajul care acoperea tabletele de siliciu găsite în spătarul fiecărui scaun. Într-un final, au înțeles rațiunea vizitelor extraterestre.

Aparent, Pământul este atractiv doar pentru un anume tip de turism interplanetar. Unul ieftin și riscant, potrivit doar pentru cei care caută senzații extreme pe planete de lumea a treia. Turism de nișă, improvizat, uneori clandestin, în navete ale căror scuturi de camuflaj funcționează defectuos, motiv pentru care oamenii de pe Pământ semnalează relativ des întâlniri de gradul trei.

Din dorința de a-i asigura președintelui un loc privilegiat în cărțile de istorie, Doug se gândise că treaba cu extratereștrii e destul de inspirată. Le spunem oamenilor despre extratereștri, dar nu în mod direct și fără a admite că ne vizitează doar pentru că li se pare exotic să vină într-un cvadrant atât de sălbatic al galaxiei. 

  – Eu tot nu văd problema, interveni Doug.

  – Problema e că i-ai făcut curioși și sunt prea mulți și au prea multe resurse pentru a nu afla într-un final adevărul. 

  – Ah, da, poate, în timp, cu noroc, să se găsească unii care să poate dovedi toate astea. Dar ce-i sigur e că avem destule resurse să-i… cenzurăm.

  – Mda.

  – Libertate de expresie, concluzionă președintele, cimentând tensiunea, după care se ridică brusc din scaun pentru a ieși afară să găsească semnal la telefon și să-și poată publica liniștit tweeturile despre închiderea granițelor.

Foto: Mars Attacks!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.