La început a fost cuvântul. Iar cuvântul acela a fost “papa”. Omului preistoric îi era foame, căci deprinderea mersului biped îi epuizase stocurile de energie.

Orice ar spune veganii, după o vreme te saturi de fructe, flori, frunze și alte crudități și îți arde buza după o ciozvârtă cinstită de bizon. Ierbivorele mari nu sunt ușor de doborât, astfel că fiecare ocazie în care omul preistoric izbutea să-și înfigă metafora falică într-un cornut de câteva sute de kilograme și să-și hrănească familia cu cărniță proaspătă era un motiv de sărbătoare.

Posteritatea trebuia anunțată că Gru avusese ce pune pe grătar. Astfel au apărut picturile rupestre. Unele cu scene de vânătoare (pentru că era mult mai ușor să desenezi o văcuță întreagă decât un filet mignon), altele în formă de mânuțe (de fapt, acestea erau locurile în care oamenii preistorici se ștergeau pe mâini după ce mâncau soios).

 

Douăzeci de mii de ani mai târziu, leagănul civilizației era scăldat în apele Nilului și în sângele sclavilor. Faraonii erau veritabili zei cu cioc aurit și smokey eyes și locurile lor de îngropăciune le reflectau statutul privilegiat. Pereții piramidelor erau acoperiți cu scene care, într-un fel sau altul, arătau că faraonul a mâncat bine cât a trăit și că va mânca la fel de bine în viața de apoi.

Nu doar că mâncau bine, dar mâncau și extrem de sănătos. Dovadă stă faptul că nu există desene cu faraoni supraponderali și nici nu s-au dezgropat sarcofage extra large.

Fie că ilustrau ipostaze în care faraonul vâna berze, ibiși sau alte păsări bune de prăjit și servit în gălețici, fie că reprezentau imaginii cu supușii faraonului îngrijind culturile de grâu, orz, linte sau smochini, desenele care ne-au rămas de la egipteni nu sunt altceva decât o formă stilizată și arhaică de food porn (singurul tip de “porn” la care se pot uita și copiii).

 

Derulăm rapid circa patru milenii și virăm brusc stânga înspre acele părți ale Europei care nu s-au ocupat cu stăvilirea invadatorilor turci sau tătari și au avut timp să construiască catedrale și să se bucure de plăcerile simple ale vieții: fazani, homari, struguri, sparanghel, gutui și condimente aduse din toate colțurile lumii.

Pentru ca europenii să aibă condimente cu care să strice mâncarea, milioane de oameni și-au pierdut viața și zeci de națiuni au fost aruncate în haos vreme de multe decenii.

Desigur, cel mai mare lux al puterilor coloniale nu era scorțișoara, ci faptul că unii oameni aveau timp să picteze mâncare. În mod sigur, homarul care stătea drept model pentru tablou se strica înainte ca pictorul să-și termine opera. Un truc folosit des de artiștii vremii erau dublurile – dacă un fruct se strica sau un animal începea să miroasă în timpul desenului, era înlocuit cu unul cu aspect similar. Chestia asta s-a păstrat până acum, unii bărbați făcând același lucru cu soțiile lor.

Tablourile erau în sine un simbol al statutului. Mâncarea din ele era doar o poleială suplimentară, un mod subtil de a arăta că ești un fin cunoscător al deliciilor culinare diverse. Devenise accesibil pentru orice nobil mai micuț să se înfrupte ca un faraon din zeci de animale, fructe și rețete exotice. Acest lux trebuia semnalizat cumva, iar tablourile erau cea mai la îndemână platformă.

 

Două secole și două războaie mondiale mai târziu, pozele cu mâncare și-au revendicat absolut toate păturile sociale. Dacă în trecut reprezentările artistice ale mâncării erau apanajul faraonilor, nobililor sau al celor mai buni vânători (cumva, culegătorii nu s-au înghesuit să lase desene cu murele impresionante pe care le-au cules), în anii ’50 orice gospodină avea acasă o carte de gătit cu poze. Nu pentru că ar fi vrut să gătească ceva din ea, ci pentru a demonstra prietenelor care veneau în vizită că, la o adică, ar fi putut să gătească ceva, orice, din cartea aia, dacă ar fi vrut.

Printurile colorate decorau pereții casei, iar bucătăria era încărcată cu obiecte decorative, plăcuțe inspiraționale și magneți de frigider a căror singură menire era să le convingă pe femei că acolo era locul lor. Astfel, dibăcia culinară a devenit singura aptitudine profesională în care femeile puteau să se întreacă. Iar pozele cu alte femei făcând mâncare nu făceau decât să le întărească această credință.

În această perioadă, pozele cu mâncare aveau în principal rol propagandistic. De fapt, tot ce se întâmpla atunci avea rol propagandistic. Secolul trecut o fost o perioadă extrem de propagandistică.

 

În anul douăzeci unu opt se procedează la fel, dar la un alt nivel. Grație avansurilor tehnologice extraordinare și a ușurinței cu care orice om din orice colț al lumii poate accesa o rețea globală de distribuție a informației, pozele cu mâncare sunt mai populare ca niciodată.

Din păcate, totul se petrece online și, dacă se ia curentul mai mult timp, nu va rămâne nici o dovadă a acestei curse a înarmărilor cu poze cu mâncare (putem să-i spunem, preluând numele unui alt conflict similar, Războiul Platourilor Reci).

Un extraterestru care n-ar ști nimic despre civilizația umană ar fi surprins, vizitându-ne, de obsesia pe care o avem față de hrană. Ar crede că e pentru prima oară în istoria noastră ca specie când avem posibilitatea să ingurgităm altceva în afară de pământ stricat. Altfel nu se explică mania cu care postăm poze cu mâncare.

 

Chiar dacă am reuși să-i explicăm extraterestrului că postăm poze cu mâncare pentru a le arăta celorlalți membri ai speciei că ne merge mai bine decât lor și că le suntem superiori atât din punct de vedere artistic (poza arată într-un mare fel), cât și din punct de vedere uman (știm mai multe decât ei despre cum se trăiește bine), ar fi de-a dreptul imposibil să-i explicăm exatraterestrului de ce, în ciuda ușurinței cu care poți învăța să faci un plating șmecher la un dish fițos sau a lejerității cu care poți cumpăra un preparat aspectuos, încă există milioane de oameni care postează pe Facebook poze absolut oribile cu mâncare absolut grețoasă.

Moment în care extraterestrul ar trage concluzia că suntem niște sălbatici care nu s-au schimbat deloc în ultimii zeci de ani, doar și-au modernizat uneltele, și ne-ar extermina fără întârziere și fără cea mai mică mustrare de conștiință.

Astfel, omenirea n-ar mai apuca următorul nivel – hologramele cu mâncare.

Poate că e mai bine așa.

 

Surse foto: copertă, 1, 2, 3, 4 și pinterest.