În stilul specific singurei sărbători americane pe care n-am copiat-o încă, adică Ziua Recunoștinței*, m-am trezit mai devreme fiind foarte recunoscător mie însumi că exist. De departe, eu sunt cel mai bun lucru care mi se putea întîmpla vreodată mie. Sincer, nici nu știu ce m-aș fi făcut fără mine. Nici nu vreau să mă gîndesc.

Au existat multiple situații în care mi-am demonstrat fără echivoc că eu sunt cea mai bună companie pentru mine însumi. Sunt înțelegător, ba chiar indulgent cu mine însumi, sunt pe aceeași lungime de undă cu mine și nu s-a ivit deocamdată nici măcar o ocazie în care să nu mă pot împăca omenește cu mine. Asta pentru că-s foarte normal în gîndire, nu ca tipul ăla care-a stat lîngă mine la cinema și pe care l-am auzit spunîndu-le prietenelor lui anoste că Django Unchained a fost “penal”. Traiul cu mine însumi n-ar mai fi fost la fel de liniștit dacă eram un așa ignorant spațial care cel mai probabil își va atinge apogeul vieții la o petrecere searbădă dintr-un cămin mizer unde-și va agăța papucul de sub talpa căruia va încerca să evadeze pentru cîte-o juma’ de seară tot restul vieții lui nesemnificative. Sau să fi fost vreo fire meschină care să-i desconsidere instant pe cei din jur pe baza unor chestii arbitrare precum incapacitatea de a înțelege chiar și cele mai accesibile filme. Slavă Domnului că nu-s atît de superficial! Și că-s ateu.

Ce bine că eu știu aprecia lucrurile frumoase în viață! Ce noroc pe capul meu că am o fire înclinată spre artă, un intelect flămînd, dornic de a exploata noi teritorii cognitive, și preocupări superioare, inaccesbile vulgului! Ce bine că nu-s ca bărbosul ăla șleampăt pe care l-am văzut azi într-o cafenea – un hipster nenorocit cu tricou jerpelit pe el (veștmînt voit zdrențificat prin care-și exprima deloc elegant refuzul de a se conforma convențiilor sociale unanim acceptate de plebee, gen îmbrăcatul cu haine curate și nefolosite încă pe post de cîrpă de spălat pe jos), dar cu un AiPhone lucios pe care surfa la modul cel mai mainstream mulțimile gregare ale Facebook-ului. Ce bine că eu nu-s o contradicție ambulantă inconștientă de propriul meu ridicol, așa cum e el! Ce bine că eu știu să nu mă iau într-atît de în serios și mai ales ce bine că eu nu-s incapacitat în ipocrizia mea de principii și ideologii de viață la fel de efemere ca perioada aia de 2-3 luni în care te mai poți lăuda cu aifonu’ tău nou pentru că încă n-a apărut următorul.

În fine, ideea era că mie îmi merge foarte bine în relația cu mine însumi. Ceea ce vă doresc și vouă, pentru că-s un drăguț!
. . .
. .
.
*sărbătoare națională în care americanii sunt recunoscători indienilor băștinași pentru că i-au ajutat cu merinde pe primii coloniști englezi, care riscau să moară de foame. E vorba de aceiași coloniști care mai tîrziu i-au exterminat pe majoritatea amerindienilor, deci partea cu “recunoștința” e foarte ironică