Faptul că o făcea pe scaunul autobuzului nu putea decît să-i amplifice aura de profundă mîhnire existențială. Conflictul interior i se vedea cu ochii liberi. Aromele de pepene galben și căpșuni (sau portocale și fructe de pădure, sau mango și cireșe, sau, mă rog, portocaliu și roșu) ar fi trebuit să-i aducă o minimă alinare, cel puțin gustativă, la sfîrșitul unei zile care n-a fost mai mult decît o serie neîntreruptă de dezamăgiri, dar nu prea păreau să-și atingă scopul de paliativ la cornet. Dulceața rece a înghețatei ar fi trebuit să-i fie un prieten de nădejde, un umăr delicios pe care să-și sprijine fruntea încruntată și să-și verse oful, cel puțin metaforic vorbind. Înghețata, în general, ar trebui să fie mereu înțelegătoare, să nu te judece, să nu te facă să te simți inferior, să nu te vorbească pe la spate prin frigider cu celelalte înghețate, să nu fie niciodată prea ocupată sau prea obosită pentru a petrece cîteva minute de calitate cu tine. Cel puțin așa ar fi într-o lume perfectă.

o poză oarecare de pe google

Dar înghețata e un prieten fals. Înghețata îți șterge lacrimile cu o mînă și rîde de tine cu cealaltă, asta în timp ce te umple cu grăsimi saturate. Înghețata te face să crezi că totul va fi bine în final, dar uită să menționeze că în acel final vei fi supraponderală și nimeni nu se va mai uita la tine. Înghețata e perfidă, te lasă să te refugiezi, chiar și efemer, în delicatețea ei răcoroasă, în gusturile fine și în textura moale a laptelui transformat în ambrozie lăptoasă, timp în care te bombardează cu calorii cu detașarea cinică a americanilor care au aruncat bomba peste Hiroshima.

Mie mi-a luat ceva vreme pînă mi-am dat seama de asta, dar cea mai tristă fată care a mîncat vreodată o înghețată într-un autobuz știa toate acestea, chiar dacă la un nivel subliminal, inconștient. Probabil alesese să ignore potențialul distrugător al înghețatelor asupra organismului. Fie asta, fie era înghețata atît de bună încît pentru cîteva secunde fata părăsise acest plan dimensional și plutea calmă într-o nirvană dulce-acrișoară, fericită și ignorantă față de toate neajunsurile lumești.

Fusese cel mai probabil o zi grea, la sfîrșitul unei săptămîni grele dintr-un an greu al unei vieți care nici ea nu părea că are de gînd să devină mai lesne odată cu trecerea timpului. Tocmai de aceea devine ușor de înțeles de ce, cel puțin pentru o fărîmă de timp, în acel autobuz nu existau decît două lucruri – o fată și o înghețată. Și ca în toate relațiile bune, cele două se completau reciproc, conspirau una pentru fericirea celeilalte. Bine, ați putea să spuneți că era genul acela de relație unilaterală, dar uitați să luați în considerare că o înghețată de sine stătătoare nu rezolvă nimic, în timp ce în mîna unei fete frumoase își îndeplinește întreaga rațiune a existenței sale frigide. Relațiile îi consumă pe toți oamenii în măsură mai mare sau mai mică, dar în cazul deserturilor reci pe bază de lapte consumul se dovedește a fi epuizant, topirea este una finală, apoteotică. Și asta era o banală înghețată la cornet. Vă dați seama ce-ar fi fost în cazul unui Haagen-Dazs mai răsărit?

Dar să revenim la fata noastră tristă. O petrecere aromatică era în plină desfășurare pe papilele e gustative, în ciuda ph-ului în declin pe care doar guma de mestecat îl mai putea aduce la cote normale. O petrecere privată, la care nimeni nu era invitat. Nici băbuța din scaunul de lîngă, cea care i se uita în gură cu un abandon demn de o cauză mai nobilă, nici plouații de pe culoar (plouați la modul figurat, era cald și frumos afară) și nici țigănușul care lălăia enervant o melodie incoerentă în scopuri de fund-raising personal. În acele momente nimic nu mai conta, doar înghețata, care și ea devenise în ultima vreme un substitut tot mai inadecvat pentru golul din suflet.

În caz că nu știați, vă spun eu, golurile din  suflet nu pot fi astupate cu mîncare, oricît de bună sau multă ar fi ea. Nici măcar cu înghețată, ceea ce este foarte trist.
. . .
. .
.