Recunosc, să mergi la film la mall cînd e TIFF-ul în oraș e ca și cum ai merge la agățat cînd ești patron de bordel, dar mi-am satisfăcut deja cota de filme despre homosexuali latenți, incest, prostituție sau mutilări genitale (vezi ultimul Kim Ki-Duk), plus că eram sătul de tăceri lungi pline de emoție și aveam nevoie de niște acțiune cu roboți împușcînd extratereștri.

Pe scurt, Edge of Tomorrow e despre un fel de armată de Elysium-i care invadează plaja din Normandia în Ziua Cîrtiței ca să alunge caracatițele alea rele din Matrix, care au băgat ceva cox nașpa și-s mai agitate ca un diavol tasmanian după un bax de RedBull, de nu te mai poți înțelege cu ele.

Tom Cruise face ce știe mai bine, adică nu multe, dar fuge și merge cu motocicleta ca să pară cool și tînăr ca în zilele de glorie ale Top Gun-ului. Emily Blunt îi dă înainte cu frumusețea ei de tipă abordabilă și simpatică și neapărat bătăușă și independentă pentru că modelul de domniță în pericol e atîîîît de secolul trecut, asta în timp ce regizorul își ia notițele de la filmele alea superbe cu Jason Bourne și îi trîntește un filmat de mînă de crapă gamerii de bucurie uitîndu-se cum eroul își dă respawn de fiecare dată cînd monștrii ăia de spaghete zburătoare îl lasă cu mai puțin de 1% la viață.

În afară de faptul că cei doi care au speriat extraterestrul se prăbușesc prin subteranul Parisului mai ceva ca piticii din Hobbitul prin grota regelui goblin, asta rezultînd în maxim 2 zgîrieturi plus o întindere de mușchi, nu m-a deranjat decît finalul exagerat de siropos de plin de speranță al filmului. Așa dezamăgire n-am mai trăit de la Source Code încoace. Asta e ca și cum la finalul Listei lui Schindler ai vedea că totul s-a petrecut în visul unuia dintre evreii încarcerați.

Ok, înțeleg că nu bagi sînge în filme, dar în schimb arăți tot felul de fraieri striviți de elicoptere în flăcări, și îi cenzurezi subtil pe toți ăia care urmează să spună ‘bitch‘ sau ‘fuck‘ în feluri cît mai inspirate, asta ca să scazi ratingul filmului la 12+ și să fie accesibil unui public cît mai larg pentru că… bani, dar happy-end-ul ăla scos dintr-un fund de inorog ce se hrănește cu curcubee e fucking inutil.

Filmul ar fi cel puțin la fel de bun, dacă nu chiar mai bun, cu un final în care cei doi nu scapă prin minune și se combină și fac copii frumoși și inteligenți și buni la artele plastice. Nu zic că așa se întîmplă în aici, e doar o figură de stil folosită de dragul unui exemplu convingător, dar din punctul de vedere al logicii narative ar fi mult mai natural să nu inventezi un final în care totul e roz și nu ți-a murit nici un personaj principal. Ba chiar și cele secundare sunt bine-mersi.

Concluzie tristă: e un film excelent dar fără coaie, adică din nota maximă se scad 2 biluțe, rezultînd un 8 onorabil, cu o mențiune specială pentru scenele de acțiune.
—–