Am ajuns în autogară cu aproape o oră înainte de ora anunțată de plecare, știam din anii trecuți că de sărbători se bulucește lumea într-un mod îngrozitor. Și nu numai de sărbători. Din câte am văzut, lumea se îmbrâncește și se înghesuie în cele mai banale situații fără să necesite vreo justificare de ordin logic.

Șoferul spunea tuturor celor interesați că cele 2 autobuze au abia 80 de locuri, iar numărul rezervărilor depășește cifra de 90. Am fost primul care și-a ocupat locul, mulțumită unei combinații câștigătoare de precauție și bună planificare. Aveam biletul achitat deja prin metode virtuale și eram chiar mândru din această pricină. Nu-mi făceam griji, speram doar ca locul de alături să fie ocupat de o studentă drăguță și nu de un superponderal, cum am mai pățit. Știți voi, genul acela de persoană care fără să vrea ocupă cel puțin 1,3 locuri și reușește să aibă tenul acoperit de o peliculă fină de transpirație chiar și iarna, în cel mai aspru frig.

A trecut mai bine de jumate de oră până când mașina și-a făcut drumul prin trafic pentru a părăsi metropola. Orașul era învăluit într-o ceață gri, rece, nepăsătoare ba chiar ignorantă față de spiritul sărbătorilor. Oamenii în schimb luau cu asalt magazinele și mall-urile și piețele și multe alte lucruri în afară de librării sau biblioteci. Pentru că în nebunia convențiilor consumeriste specifice vremii, luatul cu asalt al magazinelor a căpătat nivelul de normalitate nesuprinzătoare, de obligație civică, de tradiție.

Am citit ziarul până când legănatul autovehiculului mi-a indus o plăcută somnolență. Mi-aș fi dat întreg regatul pe un pat, dar a trebuit să mă mulțumesc cu scăuneșul meu plus cel de lângă. Am uitat să zic, autobuzul plecase jumate gol, sau jumate plin, depinde de nivelul de optimism al privitorului.

Treceam pe lângă un sens giratoriu și mașina tocmai deranjase un stol de ciori ce împodobea monocromatic firele de curent ce flancau drumul, când am intrat cu de-a totul într-o altă ceață, mult mai solidă. Întreg aerul părea să aibe o consistență aproape palpabilă și în orizontul lăptos nu se mai distingea demarcația dintre glie și văzduh. Imaginea îți dădea un sentiment de rătăcire, căci mintea nu găsea repere în care să-și ancoreze echilibrul. Eram cuprins de o înfricoșare plăcută, ca într-un coșmar pe care curiozitatea morbidă te îndeamnă să-l explorezi, ca o aventură într-un vid alb, o incursiune într-un infinit mic, dacă mi se permite gradul de comparație al infinitului.

Minunea n-a ținut mult, așa cum le șade bine minunilor, și în scurt timp mi-am reluat moțăiala. Mai târziu, nu știu exact când findcă timpul nu prea are însemnătate în asemenea situații, am observat că se întunecase, eram într-unul din momentele de trezie provocate ba de o frână bruscă, ba de un zgomot, ba de un vis urât. Obosit mai mult psihic decât fizic, nu mai reușeam să-mi aduc aminte de o vreme în care să nu fi fost pasager al autobuzului, nu aveam poftă de nimic și nu mă puteam gândi la nimic, nu mai exista nimic în afara mașinii acesteia atemporale și a dj-ului de la radio.

Către sfârșit, am putut să-mi explic caracterul cvasi-supranatural al călătoriei mele, după ce am coborît și am văzut numărul de înmatriculare al mașinii: B 95 RIP, unde RIP este un acronim pentru micuțul epitaf latin requiescat in pace (odihnească-se în pace). Mi s-a părut o găselniță drăguță și am vrut să i-o transmit și șoferului, dar când am văzut că pe ecusonul său scria Caron* am amuțit.

Sursa pozei cețoase, aici.

*în mitologia greacă luntrașul Caron ducea sufletele proaspeților decedați peste râurile Styx și Acheron, din lumea celor vii către lumea celor morți, în schimbul unui bănuț