Drive

Motto: How can you tell who’s the bad guy?

Ryan Gosling are un merit deosebit în filmul Drive, acela de a nu arăta complet ridicol într-o geacă de blugi pentru fete și niște pantaloni puțin prea strâmți pentru un dude.

Faptul că la un moment dat îi dispar mănușile de pe mâini pentru a apărea înapoi peste câteva cadre este singurul nod pe care l-am putut găsi în papura extrem de țeapănă din delta încărcată artistic a filmului.

Eroul lui Gosling, un cascador/mecanic/șofer-de-închiriat-pentru-evadări, vorbește puțin dar spune multe, așa cum îi stă bine unui strong, silent type. Motiv pentru care extrovertirile sale sentimentale sunt cu atât mai spectaculoase. Relația lui cu vecina cea simpatică evoluează lin, schimburile tăcute de priviri dintre ei se desfășoară parcă în baza unei glume la care doar cei doi au acces, chimia e plăcută, naturală.

Tensiunea e potențată în mod contraintuitiv de scene aparent inerte, de dialoguri minimale, de un mod de abordare pe cât de pototlit pe atât de răscolitor. Și asta doar când nu ai parte de violențe incredibile, abordate cu o seninătate cinică. Sentimentul de ansamblu pe care-l emană filmul e unul de autosuficiență mulțumită ce nu încearcă să impresioneze pe nimeni dar reușește să uimească pe toată lumea.

Ești bântuit constant de fantoma unui genial subînțeles, destul de timidă pentru a nu cădea în patima aroganței și destul de îndrăzneață pentru a-și face simțită prezența. A fost o supriză colosală, în sensul bun, mai ales pentru că nu știam la ce să mă aștept.

Drive (2011)