Dacă prostia ar fi fost explozivă, tantile astea două ar fi distrus deja universul așa cum îl cunoaștem acum.
Din moment ce nu există un record mondial de prostie, fiind foarte greu să compari obiectiv instanțele și gradele diferite ale prostiei omenești, cele două indience s-au orientat pentru alt record – cel de cele mai prost plătite persoane din întreaga lume. Gîndindu-se (mult spus) că după 40 de ani de spălat veceuri nu s-au pricopsit decît cu echivalentul a 64 de lire sterline fiecare și-au propus ca măcar de glorie să se umple, după care să se întoarcă liniștite în țărîna din care Vishnu le-a zămislit.
DailyMail a descoperit povestea celor două bătrînici de 59 de ani care timp de aprox. 41 de ani au spălat toalete (21 de unități, de 3 ori pe zi, 7 zile pe săptămînă, fără întrerupere), începînd de la salariul de 15 rupii pe lună (aproape un leu nou). Nu asta e problema, orice job e un job cinstit. Dar să faci ceva atît de neplăcut, aproape gratis, cînd poți să mergi pe coclauri la cules de ciuperci sau orice alt fel de zarzăre sau buruieni, sau să te reazemi cît de puțin pe cea mai veche meserie din lume (aveau 18 ani cînd au început!), asta nu poate să denote decît lipsă de imaginație sau lipsă de impulsuri electrice neuronale. Nu înțeleg ce te poate motiva să muncești aproape voluntar, dar nu pentru o cauză nobilă, ci ca să speli rahat. Bine, eu nu prea înțeleg ce te poate motiva să muncești în general, chiar și bine plătit, dar asta e altă poveste…
Și asta nu e tot! Din 2001 încoace, adică timp de 11 (unșpe!) ani, aceleași două fomei au muncit chiar gratis, după ce angajatorul le-a refuzat plata mărunțișului numit de ele salariu decent din cauza unor neînțelegeri juridice. După 30 de ani de muncit în schimbul a vreo 3 biscuiți pe lună, fără nici o mărire de salariu, cele două reprezentante ale sexului slab (în cazul acesta foarte slab, dezastruos chiar) s-au plîns unui tribunal. Angajatorul (Guvernul Indian, ca să vezi că nu toți au noroc cînd lucrează la stat) n-a zis nimic, nici măcar atunci cînd a fost întrebat într-o doară de ce nu mai marcă banu’ la managerii cu igiena.
Așa că cele două au zis Pînă aici! Mai muncim gratis maxim 11 ani și dup’aia gata! Ceea ce au și făcut. Poftim cultură! Poftim etică a muncii! Poftim dobitocenie în formă pură, nedistilată, neprelucrată. Poftim sacrificiu feminin. Poftim stoicism și/sau optimism acreierat. Poftim contract bine întocmit de cei de la resurse (in)umane.
Mă gîndesc că cele două sperau la vreun fel de recompensă într-un final, iar dacă nu s-au deznădăjduit nici după 1, 2, 5, 7, chiar 10 ani de muncă în zadar, înseamnă că nu poate fi vorba decît de o extremă naivitate din partea lor, o ignoranță pe care doar lobotomia o poate egala, o lipsă de judecată pe care n-o prea întîlnești de la reptilă în sus, pe scara evoluției. Nici un fel de animal nu poate fi dresat fără un fel de răsplată, iar femeile aceastea nu par să fi fost supuse torturii.
Așa că sper din tot sufletul ca cei de la Guiness World Record să le omologheze recordul, să le asigure măcar acest tip de nemurire, se dea scop unor vieți trăite degeaba. Nu de alta, dar în cultura lor pentru o viață trăită nevrednic ești reîncarnat în viața următoare într-o formă de viață inferioară. Și parcă văd că doamnele acestea se vor întoarce sub formă de amibă, maxim ceva vierme lat.
. . .
. .
.
