Vine ieri stăpânul acasă cu o carte despre alcool și mirosind a alt câine și uite așa, dintr-un floc de blană de chow-chow pe care i l-am găsit pe haine, m-am convins definitiv că alcoolul e rău. Asta deși cartea pe care o avea la el, O scurtă istorie a beției, de Mark Forsyth, încearcă într-un mod foarte simpatic să mă convingă contrariul.

Se pare că și animalelor le place alcoolul. Musculițele de oteț cărora femelele le resping avansurile beau mai mult decât celelalte. Și șobolanii beau, dar numai cei cu statut social inferior, deci ăia din galeriile de fotbal, presupun. Sunt și maimuțe care își dau în cap cu fructe fermentate și se îmbată de pică din copaci, ceea ce trebuie să fie al dracului de amuzant. It’s raining monkeys, alleluyah! Chiar și elefanților le place să-și bea mințile. Ei sunt cei despre care cântecul spune some drink to forget. Se știe ce memorii incredibile au pachidermele.

Cartea explică și cum oamenii sunt proiectați biologic pentru a consuma alcool. Există un neuron care se activează la alcool exact ca atunci când ți-e foame de crăpi, de aia nu poți ocoli șaormeria când ieși din birt. Ne-a rămas din vremea în care colindam savana și mâncam rar, așa că atunci când prindeam niște prune răscoapte, mâncam până ne durea burta, ne apuca plânsul și le spuneam tuturor cât de mult îi iubim. Sau ne luam la bătaie pentru că unul voia să bată de zece ori aceeași manea la tobe. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

O zecime din ficat e făcut doar ca să proceseze alcoolul. La unii oameni, din câte am văzut, e posibil să lucreze întreg ficatul. Apropo de bețivi celebri, care sunt opusul alcoolicilor anonimi: nici Socrate, nici Confucius nu se îmbătau, deși consumau cantități impresionante de alcool. Poate că ăsta e secretul înțelepciunii și poate că, dacă auzi un bețiv vorbind căcaturi, asta înseamnă doar că n-a băut destul.

E posibil ca berea să fi fost responsabilă pentru revoluția agricolă. Teoria e susținută de șase motive solide care explică de ce lichidul magic a schimbat istoria lumii. Berea se face mai ușor decât pâinea, are mai multe vitamine, e mai hrănitoare, se păstrează mai bine și mai mult timp, e mai curată decât apa și e un liant social mai bun decât orice altă mâncare. Una e când îți chemi toți prietenii la o bere și alta e când îi chemi la o lipie de grâne măcinate.

Mie nu-mi place alcoolul pentru că am observat că stăpânul se comportă dubios chiar și după două-trei beri, în sensul că își dă filme de intelectual. O face la propriu: își pune filme de Aronofsky la care adoarme după trei minute.

Mi se pare că și-a luat cartea doar ca să aibă o justificare suplimentară când își desface o bere înainte de amiază. Doar pentru că o făceau egiptenii antici, nu înseamnă că e ok să o facă el într-o zi de marți. Egiptenii cărau bolovani pentru piramide, nu făceau copywriting.

Și nu înțeleg nici de ce e nevoie de trei sute de pagini pentru o “scurtă” istorie a beției. Poftim aici istorie scurtă a beției:

– Nu beau, mersi.

Un minut mai târziu:

– Ok, poate doar un pahar.

A doua zi:

– Mă doare capul de mor. Jur că nu mai beau niciodată.

Aceeași zi, dar mai pe seară:

– Nu mai beau, mersi.

Un minut mai târziu.

– Ok, poate doar un pahar.

Cam așa stă treaba cu alcoolul. E nașpa. Acum mă duc să-l pândesc pe Tibi și să-i fur din cafeaua pe care o lasă pe măsuța de lângă canapea când merge la baie. Îmi place să mai lipăi o cafeluță din când în când, la ocazii speciale, chiar dacă mă face să latru la orice zgomot timp de trei ore, exact ca un bețiv. Oh, wait…