Un duș neconvingător se prelinge stupid dintr-un cer de culoarea mortului. Norii refuză să iasă în evidență prin forme sau culori originale și se confundă unii cu alții într-o masă amorfă ce plutește deasupra orașului ca o spumă murdară. Aerul soios și rece se lipește de tine cu insistența jenată a unui prieten care îți cere bani.

Ca un rebel, l-am plimbat pe Dobby pe o vreme de să nu scoți câinele din casă.

I-am redus ieșirile la doar două pe zi, dimineața și după-masa. Scurte și orientate către rezultate, ca proiectele corporatiștilor. Sper să am parte de susținerea necesară din partea vezicii lui. Stau cu ochii pe el ca pe artificiile de Revelion, să nu cumva să se scape pe unul din cele două covoare care deranjează monotonia parchetului. Până acum, a avut un singur accident. A cruțat covoarele, a făcut pe parchet. Totuși, sper să fie un incident izolat și să-l obișnuiesc cu două ieșiri zilnice.

Între timp, încerc să găsesc soluții pentru a gestiona o eventuală dezamăgire, dar întâmpin dificultăți. Cu un copil, mi-ar fi ușor să-mi justific eșecul. În cazul copilului, indiferent de lecția care i-ar scăpa, aș da vina pe personalitatea lui puternică. Aș invoca atitudinea rebelă pe care a moștenit-o de la mine. Aș aprecia că se opune sistemului și i-aș felicita încăpățânarea cu care rezistă dresurii. Lui Dobby nu pot să-i atribui trăsături umane, nu pot să-i raționalizez neajunsurile și nu pot să-i găsesc scuze facile. E doar un câine.

În cazul câinelui, nu pot da vina nici pe nepriceperea sau dezinteresul dascălilor, căci eu sunt dascălul. Ar fi culmea să-mi recunosc singur incompetența!

Pe de altă parte, ce drept am eu să dresez o ființă care nu vrea să fie dresată? Cu ce autoritate? Doar pentru că am dat bani pe ea sau pentru că o hrănesc și îi ofer adăpost? De ce să-i impun câinelui să se conformeze unor standarde stabilite arbitrar de o entitate inconsistentă și superficială cum este societatea actuală din acest capăt de lume, în acest punct singular din istorie?

De când s-a stricat vremea, Dobby e mai irascibil, mai agresiv. Latră mai mult și mai apăsat. Posibil să mă înjure că l-am scos afară în frig, nu știu. Degeaba îl smucesc de lesă și-l sâsâi, că nu reușesc să-i potolesc avântul. Am început să-mi închipui că îi latră doar pe oamenii care merită să fie lătrați. În categoria asta intră nouăzeci și nouă la sută din populație, deci sunt acoperit. Mă forțează, astfel, să devin creativ.

Mă uit la vreun moș încărcat de plase pe care-l mârâie dobitocul ăsta mic și recunosc în el tipologia bătrânului care-i alungă pe copiii gălăgioși din dreptul balconului său. Merită să fie certat de câine. Merită chiar să fie uitat într-un azil. Pe doamna cu pălărie o latră pentru că, probabil, e genul de femeie care plătește cu cardul non-contactless când își cumpără un pachet de gumă de mestecat, prelungind inutil statul la coadă pentru ceilalți clienți. Merită să fie lătrată. Merită și să fie scuipată discret pe palton de cei care se grăbesc. Tipul care face jogging în haine mulate pare genul de bărbat ultracompetitiv care știe mereu un vin mai bun decât cel pe care i-l oferi tu sau a văzut un film mai bun decât cel pe care i-l recomanzi. Merită să fie lătrat, dar merită și să i se pună piedică în timp ce coboară în fugă o pantă abruptă.

Toți merită lătrați. Unii pentru că aruncă chiștoacele pe jos, lângă coșul de gunoi, alții pentru că nu lasă bacșiș la restaurantele unde au fost serviți ireproșabil. Unii pentru că spun metru patrat în loc de metru pătrat, ca și cum le-ar fi greu să vorbească cu diacritice, alții pentru că te claxonează în secunda în care s-a făcut verde semaforul. Unii pentru că postează pe Facebook statusuri criptice adresate clar unei persoane anume, alții pentru că se poziționează prea aproape de tine în șirul de pișoare din toaleta mall-ului. Nimeni nu e perfect și nimeni nu e mai presus de lătrat.

Rămâne doar să descopăr motivul pentru care Dobby mă latră pe mine. Eu chiar nu merit un asemenea tratament.