poza de pe filmmakeriq.com

Este un exemplu relativ arbitrar, la fel de bine putea fi oricare altă poză sau altă actriță. Dar, fiind absorbit o vreme îndelungată de imaginea asta în particular, am s-o folosesc pentru a expune teoria pe care am rezumat-o frumos în titlu.

De fapt, nu-i nimic prea complicat. Și nici nu-i legat de poza asta în vreun mod anume, s-a întîmplat doar ca privind poza asta să am un moment de Evrika! similar cu cel ce l-a făcut celebru pe Arhimede. Dacă stau să mă gîndesc mai bine, poate nici nu era asta, poate era una cu Scarlett Johansson, Eva Green sau Marion Cotillard. În fine, nu asta contează, ci ceea ce urmează.

Profund impresionat de frumusețea întregii manifestări fotografic artistice, dar în special de eterna strălucire a micuței britanice, m-a trecut un gînd înspăimîntător. Dacă m-aș întîlni vreodată cu modelul din această poză, n-aș fi în stare să fiu atent la nimic altceva decît la splendoarea fizică ce se desfășoară atît de grațios înaintea mea.

Ar putea să vină Emma și să-mi povestească cum a reușit ea să unifice teoria generală a relativității cu cea cuantică și eu n-aș putea decît să-i admir senzualitatea de naiadă și să-mi derulez în minte cele mai romantice și/sau erotice scenarii omenesc posibile. Pentru ea ar fi descurajant, pentru că oricît ar încerca să mă impresioneze cu inteligența ei sclipitoare, eu n-aș avea ochi decît pentru aspectul ei fizic. În fața unei asemenea arătări angelice, n-aș avea cum să nu fiu superficial.

La fel ar fi și cu Natalie Portman, absolventă de Harvard cu un IQ mai mare decît al oricărui cercetător britanic. Nimic din ce mi-ar spune ea n-ar reuși să-mi distragă atenția de la reluarea constantă în minte a dansului ei exotic din filmul Closer. Deci o astfel de întîlnire n-ar face decît să-mi răscolească imaginația și să-mi stîrnească înfiorări sexuale, în detrimentul oricărui beneficiu de ordin intelectual. Nu-s deloc mîndru să recunosc asta, dar așa e.

Pe de o parte înțeleg cum e ca inteligența să-ți fie discreditată sau pusă în umbră de propriul sex-appeal. Nu, nu vorbesc din experiență, dar înțeleg.

Ba mai mult, în cazul acestei ipotetice și absurde întîlniri, starea mea de excitare emoțională s-ar traduce cel mai probabil și într-o stare de excitare fizică, palpabilă. Ceea ce înseamnă mai puțin sînge care să oxigeneze creierul. Ceea ce înseamnă o atenție mai distrasă și mai distrusă. Deci există și un fundament biologic pentru ipoteza mea, așa că putem afirma liniștiți că misoginismul a apărut și s-a menținut tocmai fiindcă bărbații nu pot fi niciodată atenți la ceea ce spun femeile, distrași psihic și incapacitați fizic de frumusețea sexului slab. E al naibii de greu să fii atent la discursul cuiva în timp ce încerci să-ți camuflezi erecția. Motiv pentru care discursul feminin este aproape complet ignorat de bărbați. De unde vine și desconsiderarea ideilor și părerilor emise de acestea, de unde rezultă și misoginismul.

Adică, mai pe scurt, e vina femeilor să bărbații sînt misogini. A femeilor frumoase.

Se poate în acest caz, femeie fiind, să fii prea frumoasă pentru a fi luată în serios. Și asta pare măgulitor în primă instanță, dar poate fi în aceeași măsură insultător. Bărbații n-au nici o vină pentru că nu se pot abține, așa sunt programați.

Extrapolînd la nivel planetar, dar ajustînd proporțiile, se poate concluziona că frumusețea feminină este atît de perturbatoare pentru populația masculină încît devine detrimentală pentru construirea mult rîvnitei egalități între sexe. Și e numai vina lor.
. . .
. .
.