Am fost la Django. Am vazut Django. Mi-a plăcut Django. Cît mi-a placut? Atît cît să scriu ceva pt. prima dată din primele impulsuri de după film ale gîndirii mele!
Lăsînd la o parte mofturile și pretențiile unor părți ale publicului pe care efectiv nu-l înțeleg, dar dacă mă străduiesc găsesc psihologic problema, subiectul filmului ne afișează un negru care își cîștigă libertatea de orice fel: de a umbla, de a iubi, de a cîștiga bani, de a se răzbuna! Tarantino prezintă efectiv o poveste despre negri, bani, iubire, ură, prostie, dreptate, umor, europeni și sînge într-un cadru mai puțin obișnuit pt. public, dar foarte firesc pt. el, pt. mine și pt. mulți alții! Adică de ce să nu fi existat la vremea aceea un negru pe cal? Adică de ce să nu fi existat la vremea aceea un negru pe cal care să tragă foarte bine cu pistolul? Cine poate să conteste că e absurd așa ceva? A, doar pt. că unii s-au obișnuit cu filme americane care le-au băgat istorie-n cap pt. că din alte părți le-a fost lene să o ia, nu înseamnă că poveștile spuse de Tarantino sunt doar ficțiune pură! E absurd să te gîndești că nu există doze de realitate în orice ficțiune! Știi cum zic?
Ca în orice film tipic-western-bun întîlnim scene prelungi în care timpul parcă se oprește, nu doar în situația clasică în care se duelează 2 pistolari! Aici avem suspansul prelungit în orice replică, glumă, privire drăgăstoasă sau răzbunătoare, filmare efectivă a mersului pe jos, pe cal sau în general, dialog deștept, simplu și adevărat, stări și fețe multiple ale personajelor care surprind doar printr-o privire un întreg ocean de tensiune, care subliniază importanța fiecărui gest, gînd și acțiune! Față de filmele cu care ne-a obișnuit Tarantino, adică amalgamul de sunete, explozii, trăiri la limită și răsturnări de situații, în Django acestea sunt înlocuite cu naturalețea cu care actorii joacă de necontestat o felie de viață! Ceea ce o parte a publicului nu înțelege este că acest film este absolut romantic și frumos! O poveste cît se poate de reală într-un cadru Tarantino!
Valul de noutate pe care-l aduce Waltz, atît prin jocul actoricesc cît și prin ironia personajului european, o noutate într-un western, îi obligă și pe ceilalți actori și implicit personaje să nu fie sub linia și nivelul lui Waltz! Trimiterile văzute de mine sunt ca de obicei hilare! Dentistul lasă o amprentă diferită într-un film american cu cowboy, lăsîndu-ne să credem că el a venit în America pt. că acolo te lasă să împuști oameni răi și te și plătește (tipic american)! Cearta dintre 2 albi de o seriozitate soră cu moartea se răstoarnă cînd e vorba doar de… bani (tipic american)! Americanul tipic (tipic american) care deși cîștigă ce își propune nu poate să treacă peste orgoliul de a-l și scuipa pe cel de pe urma căruia oricum a cîștigat! Răutatea fără sens și logica oricărui redneck care se crede dumnezeu în orice situație (tipic american)! Legătura dintre un negru convertit în alb și un alb, legătura aproape de prietenie, ne face să credem greșit pt. o secundă că între ei se petrece ceva uman! (tipic american)! Nu sunt ocolite nici situațiile în care orice american din film nu poate trece ,,prin cadru,, fără să se enerveze pt. faptul că nu gîndește destul, iar puterea de înțelegere și liberul arbitru îi sunt absente! Subtil dar și sub nasul nostru în același timp, negrul care își salvează nevasta și pleacă fericit în lumea mare prezintă un dans inedit de echitație anunțînd parcă ironic că ar urma abolirea sclaviei!
Filmul este, după părerea mea, un zîmbet adus cu o ciocolată unui copil care s-a lovit la picior!
P.S.: Filmul nu poate să placă privitorilor care nu-l înțeleg. No offence!
. . .
. .
.
