Django e dezlănțuit, Tarantino nu prea

Them old boys done rode a lot of miles, went through a lot of trouble, just to get that girl.
Ceea ce știe toată lumea este că Tarantino nu face filme pentru critici. Ceea ce trebuie să înțelegeți este că nu le face nici pentru voi. Le face pentru propria lui plăcere. Al doilea lucru pe care trebuie să-l luați în considerare este că Tarantino este un maestru al înșelării așteptărilor, un virtuos al oximoronului în forma sa cea mai pură (un cowboy negru rătăcind prin zăpadă, un francofil care nu vorbește franceza și hip-hop-ul pus pe coloana sonoră a unui film despre sclavie sunt doar cîteva exemple din ultima sa operă). Așa că nu știu de ce se agită lumea din pricina faptului că regizorul nu s-a mai dezlănțuit în ultimul său film așa cum o făcea în tinerețe. Și răspunsul e cît se poate de simplu: pentru că exact la asta se aștepta lumea. Tarantino nu-i un lăutar care să-și adapteze partitura pe gustul publicului. Nu, tati, el impune gusturile făcînd doar ce vrea basca lui regizor.

S-a spus despre Django Unchained că e un film lung, lipsit de spectaculozitate, făcut de un Tarantino atipic, lipsit de curaj și de zvîcul acela caricaturistic care-i scoate în evidență filmele ca făcînd parte dintr-o categorie proprie. Ceea ce nu-i deloc adevărat. Quentin e tipul de regizor care surprinde esența unui gen anume (de data asta un western cu influențe culinare italienești, if you know what i mean) și apoi o distorsionează prin filtrul propriei sale nebunii, iar singurul motiv pentru care filmul pare puțin diluat este faptul că una din trăsăturile cele mai pregnante ale unui western este lentoarea cu care se desfășoară evenimentele. O lentoare specifică nesfîrșitelor întinderi uscate ale vestului sălbatic. Lumea aștepta un Django gen Planet Terror și a primit ceva mai aproape de Deathproof. 
Să fim înțeleși, nimeni nu poate crea personaje excentrice precum Tarantino. Iar partea cea mai rea este că regizorul a anunțat că se retrage după al 10-lea film al său, ceea ce înseamnă că mai are doar 2 ocazii pentru a-i dezamăgi pe toți neofiții care i-au devenit fani doar după ce l-au văzut pe Hitler mitraliat în loja unui cinematograf sau pe Uma Thurman făcînd breakdance cu sabia printre 88 de nebuni. Cel puțin vizual, filmul e impecabil, aproape fiecare cadru este o poezie închinată singurătății, spiritului dreptății sau zeului răzbunării. Toate aceste poezii contribuind în final la conturarea unei epopei sîngeroase a cărei brutalitate este întreruptă extrem de priceput cu momente comice. Dar este vorba de un umor serios, ce evită abil caraghioslîcul parodiei. 
Dialogul este inteligent, dar acum s-a trecut la o inteligență matură, fără replici adolescentine despre cheeseburgeri francezi sau despre cum identitatea lui Clark Kent este critica lui Superman asupra umanității. Nici n-ar fi fost posibile astfel de discuții ținînd cont de contextul în care se desfășoară acțiunea. Fiind un om care are pop-culture-ul la degetul mic, este admirabil că Tarantino s-a distanțat atît de mult de zona lui de confort, făcînd un film în care n-a putut include nici măcar o referință cinematografică sau cultural-artistică din cunoștințele sale de-a dreptul enciclopedice, așa cum face de obicei.
Și îmi place că Tarantino încearcă lucruri noi, că vrea prin filmele sale să creeze un fel de rezumat al întregii cinematografii, o sinteză a tuturor genurilor, o pleiadă de personaje pitorești perfect plauzibile în psihoza lor personală. Ca să parafrazez o melodie celebră, nu pot să-i spun lui Quentin decît Thank you for the movies!
. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.