Primesc zilele trecute o înștiințare de-aia pe hîrtie subțire, gri, semi-igienică cum că mi-a venit un plic atît de important că nu a putut fi lăsat în cutiuță, cu restul pliantelor Kaufland, astfel că va trebui să mă deplasez personal la oficiul poștal nr.9 ca să-l ridic. O prostie, de fapt, că nu-i decît o înștiințare de stingere a creanțelor fiscale, cum primesc în fiecare trimestru, ca un bun platnic ce sînt.

Azi, avînd chef de plimbărică și profitînd de vremea frumoasă, vorba oricărui știrist, m-am dus să-l iau. Stau oleacă la coadă, pînă își înșiră un domn întreg conținutul portofelului pe tejghea ca să găsească mărunți să-și cumpere timbru pentru afară, care nu mai e 3.5 lei, ci 4, timp în care mă uit pe pereți la vitrina cu reviste de integrame și la cele pantru doamne care par extrem de ocupate. Mă gîndesc că trebuie să fie foarte grea meseria asta, că altfel nu-mi explic ce de fiecare din ele are părul ca o căpiță de fîn vopsit terfelită de vîntul primăvăratic.

Îi înmînez doamnei fițuica și pregătesc buletinul. Îmi zice că-i trebuie buletinul dar și ștampila firmei. Îi zic că n-am ștampila dar că merge și așa. Se supără puțin, pe bună dreptate, ca orice om căruia un puțoi de pe stradă îi zice cum să-și facă treaba. Îmi zice că ANAF-ul cere ștampila, nu ea. Îi zic, din nou, că merge și așa, că nu-i decît o confirmare a unei plăți.

Îmi arată un fel de caiet în care alții au avut ștampilă și au folosit-o. Sînt rînduri scrise de mînă într-un fel de registru improvizat. Un dosar e folosit pe post de copertă și foile individuale sînt legate cu ață de aceea cu care bunicii legau borcanele de dulceață, înainte să descopere elasticul. Îi spun că mi-l arată degeaba și că e cel mai trist lucru pe care l-am văzut vreodată. Lucrează sărmanele femei ziua întreagă la niște catastife inutile pe care nu o să le vadă nimeni, ever. Vaticanul ar trebui să-și mute arhivele secrete într-un oficiu poștal de la noi dacă vrea să nu-i umble nimeni în codexurile alea în care scrie că religia e o păcăleală.

Nu vreau să par recalcitrant, așa că îi explic: e stupid să fie nevoie și de buletin și de ștampilă ca să primesc confirmarea unei plăți care s-a făcut prin cîteva click-uri, prin internet wireless. Dacă pot plăti taxe și impozite de acasă, fără să ies din pijama, e aiurea să fie atît de complicată primirea unei fucking confirmări de plată. Ajunge semnătura, nu mai e nevoie de ștampilă, că nu face decît să complice inutil procesul.

– Și eu ce fac, scriu aici că domnul Codorean nu are ștampilă dar că semnează? zice ea.

Avînd chef de glume, răspund pe un ton sarcastic (care poate fi interpretat și ca ușor ostil):

– Scrieți că a zis domnul premier Cioloș că ajunge semnătura, că trebuie să reducem birocrația asta stufoasă. Serios, a și înființat o comisie pentru treaba asta. Să nu mai plimbăm aiurea hîrtiile.

– Eu n-am treabă cu hîrtiile, eu am nevoie de ștampila firmei, se rățoiește ea la mine.

– Și pe ce pun ștampila? o întreb eu și ea pleacă bombănind ceva despre cum nu-i vine să creadă că i se întîmplă așa ceva tocmai de Mărțișor.

Savuram deja conflictul. De la o masă din dreapta ghișeului nr.1, poștărița mea o roagă pe o clientă să închidă ușa. Aproape că rîd cu zgomot cînd văd că ușa nu stă închisă și că clienta o trînește repetat fără nici un folos. Doamna îi zice s-o lase că stă ș-așa. Continuă să completeze niște foi vreme de cîteva minute. Se întoarce cu registrul ei confecționat la ora de lucru manual și cu o altă fițuică mică. Îmi arată unde să semnez și unde să pun ștampila. Semnez și aștept.

– Chiar nu aveți ștampila? mă întreabă foarte uimită.

– Ba o am, dar am glumit pînă acum, îi răspund sec. N-o am, evident, că nu obișnuiesc să umblu cu ea după mine.

Își ia înapoi hîrtiile prețioase și îmi dă pace, resemnată. Eu îmi iau plicul, buletinul, îi spun să mă scuze pentru deranj și plec.

Pe drum, încep să înțeleg de ce-s ciufute toate persoanele care lucrează în instituțiile publice. Cum să nu îți ieși din sărite cînd ai de-a face toată ziua cu unii ca mine?

—–