Astfel de întrebări îmi tulbură mie somnul de amiază în zilele în care ploaia îmi trăncăne sictirită în geam și ceaiul fierbinte îmi aburește lentilele ochelarilor, zile în care mă cuibăresc în pat cu o carte bună, dornic să-mi ating targetul de o carte pe săptămână, și în care, inevitabil, mă ia somnul după trei pagini.

Prin mintea-mi vătuită răsună atunci, ca ecourile unor gonguri îndepărtate, întrebări grele, precum asta:

Dacă ai comandat mici, dar ai primit mari, nu înseamnă că ți-au greșit comanda?

Micii mari sunt un oximoron, o contradicție de termeni, o negare a evidentului. E ca și cum le-ai spune portocalelor roșii. E ca și cum le-ai spune roșiilor vinete. E ca și cum le-ai spune vinetelor gălbenele. Înțelegeți ideea. Micii trebuie să fie mici, în principal ca să te poți simți mândru de tine și de capacitățile tale după ce ai înfulecat opt sau zece bucăți (pâinea nu se calculează).

Ți se și face jenă, ca bărbat, să spui că te-ai săturat din doi mici. Ce fel de mascul se satură cu un număr atât de mic, chiar dacă micii sunt destul de mari încât să-i poți pune piedică unui om cu ei? Dar, dacă ai comandat mici și ai primit niște bucăți imense de carne tocată, mai poți spune că ai primit mici? Sau e vorba de altceva? Mai poți spune despre ei că sunt mici când au dimensiunile unei baghete franțuzești?

Ai cerut mici și ai primit mari. Nu-i ok. E ca atunci când îi ceri chelnerului o ciorbă de burtă și el zice: “vă aduc de perișoare, că e mai bună”.

Când devine un mic mare, apropo? La ce dimensiuni ar trebui să spui despre mititel că e deja măricel? Există vreo limită sau ne ghidăm după bunul simț și fiecare își face micul cât de mare vrea? Stau și mă întreb: grătaragii ăștia, care fac micul cât tubul de spray Impulse, încearcă să compenseze pentru ceva, de insistă să facă micul mare? Ce vor să arate? Oricum știm că nu-i numa carne acolo, că e și mult bicarbonat.

Foto: gustacio.ro