Dar filosofeala e desuetă, azi cred că i-ar fi mult mai greu diavolului să-și dovedească propria existență. Sau utilitatea. Pentru că din câte văd, lumea se duce ușor dracului (la figurat) chiar și fără aportul copitatului luciferian.

Omul și-a depășit condiția de ființă neajutorată în fața stihiilor, a ajuns în vârful lanțului trofic, gâdilă timid apogeul evoluției sale, dar își păstrează instinctul animalic. Pe care-l exersează, din lipsa unui oponent mai vrednic, împotriva altui om. Pentru că-i diferit, pentru că-i străin, pentru că-i mai bun sau mai rău, pentru că a avut ursitoare mai darnice, pentru că se poate, pentru că e amuzant, din plictis sau frustrare sau aroganță elitistă.

Zâmbetul e sincer și deci dovadă de slăbiciune, iar încruntarea e facilă și se poate purta ca o mască. Vulnerabilitatea e înfricoșătoare. Omul e mereu singur, chiar și înconjurat alte ființe cu aspect, îndeletniciri și speranțe similare. În mintea umana este o singură voce solitară care se îndoiește de scopul final al întregului demers și disperă mut. Statusul relațional al sinelui interior are o singură opțiune: single. 

E esențial să asimilezi nedreptatea cât mai timpuriu. Și să treci peste ea. La nivel conștient au ba mintea își poate crea bariere, diguri de apărare ale echilibrului mintal, și duce o luptă de guerillă organizând rezistența din minți, scurmând în țărâna acceptării după praful de zână ce va ține laolaltă sistemul de iluzii pe care se reazemă viitorul. 

Defetismul se combate ușor printr-o raționalizare sănătoasă. Pentru că n-a fost niciodată să nu fie cumva, acel cumva trebuie făcut să arate cât mai bine. Prin mici trucuri, auto-păcăliri și giumbușlucuri cogitative. Ceea ce nu-i vine greu unui cap sănătos. Ceea ce vă doresc și vouă.