Pasul 1: Descoperi că îți place alcoolul, mai precis felul în care consumul lui în cantități să-zicem-moderate face lumea mai frumoasă, mîncarea mai bună, glumele tuturor (dar în special ale tale) mai amuzante și contururile aspre ale realității mai suportabile.

Nu îți plac tăriile, adică îți plac, dar nu le poți gestiona cu eleganță și, de fapt, cea care nu îți place e mahmureala; nu înțelegi whiskey-ul, probabil deoarece corpul tău nu produce destul testosteron sau poate că nu vrei să impresionezi pe nimeni cu gusturile tale “masculine”; nu poți bea foarte multă bere, că te umflă, și în orice soi de vin îți vine să torni cola (nu avem cola, merge pepsi?), așa că te concentrezi pe vișinate, afinate sau alte fructate, asta deși zmeurata ți se pare cam prețioasă și murata te duce cu gîndul la o acritură pe care o mănînci la friptură.

Nu ți se pare nimic în neregulă cu faptul că te îmbeți cu lichior, ca o femeie, asta pentru că nu ești un misogin redus care le-ar da femeilor de băut doar sherry și lichior de cafea și care se uită de sus la toți imberbii care se îmbată cu cidru, prosecco sau, mai rău, șampanie. Fiecare cu otrava lui, vorba ceea.

Ești un egalitarian în ceea ce privește împărțirea felurilor de alcool între femei și bărbați, te-ai convins de asta după ce ai auzit expresia “shot-uri la toată lumea” rostită atît din guri rujate cît și din guri de femei. Un mojito mai merge, din cînd în cînd, dar e greu de preparat și, efectiv, nu merită efortul. Restul cocktailurilor, și vorbesc aici de cele cu umbreluțe și paiuri colorate, nu de un screwdriver cinstit sau de o Mărie Sîngerie care e mai mult supă de roșii decît băutură, sînt acceptabile doar dacă pozezi cu ele în mînă pentru reclama unei agenții de turism în timp ce te afli pe un vas de croazieră. Altfel, cu cît alcoolul e mai simplu, cu atît e mai lină beția. Acestea fiind înțelese și acceptate, se poate trece la pasul următor.

Pasul 2: Te decizi să îți faci singur niște afinată, dar încă nu știi cîtă pentru că în primele zece rezultate ale căutării unei rețete simple pe Google ai primit douăsprezece variante de preparare de la douăzeci de oameni. Ori pui de două ori mai multă afină decît zahăr, ori invers, adică de trei ori mai mult zahăr decît fruct. La fel și cu alcoolul. Afina se amestecă cu zahărul și se lasă la soare, ca să fermenteze. Sau nu se ține la soare, că se ține la umbră și răcoare și se agită în fiecare zi. Sau sau se agită o dată la trei zile, atunci cînd nu se scutură o dată la patru. Sau nu se mai intervine deloc la ea, pentru că s-au amestecat temeinic toate de la început.

Un lucru e cert: după cel puțin două săptămîni se adaugă alcoolul. Acesta poate fi de un singur fel: alcool dublu rafinat, sau vodcă, sau pălincă. Pălinca nu e indicată, părerea mea, pentru că rezultatul final ar fi influențat de prea multe fructe și ar putea să aibă o gravă criză de identitate, crezînd că e compot sau salată de fructe. Dacă se alege alcoolul dublu rafinat, trebuie să se completeze într-o anume proporție și cu apă, pentru că, pînă la urmă, încercăm să producem o băutură fină, nu arsuri de gradul doi la limbă, gîtlej și căptușeala stomacului.

Cel mai important e că te-ai hotărît să ai un rol activ în viitoarele tale intoxicări. Intenția contează, că de asta se supără lumea cînd le arăți degetul mijlociu, dar nu e suficientă. Ea trebuie urmată de acțiune, iar în acest sens pasul următor este crucial.

Pasul 3: După ce ai făcut rost de borcanul/damigeana în care se va întîmpla minunea, recipient pe care nu vei uita să-l speli după ce îl cumperi, așa cum am făcut eu, te pornești spre piața agro-alimentară pentru a cumpăra afine de-alea bune, de la țărani, nu de-alea de import, mari cît bobul de strugure și dulci ca apa de ploaie.

O variantă ar fi să le culegi singur, dar parcă genul acesta de hărnicie e incompatibil cu stilul tău de viață, tu fiind un om care apreciază mai mult un dolce far niente îmbibat în alcool decît cutreieratul munților în căutare de boabe. Plus că ți se pare ciudat să dai cu piaptănul în tufa de afine, dar să nu continui apoi s-o aranjezi și cu gel, ceară sau fixativ. În cel mai bun caz poți să cunoști pe cineva care cunoaște pe altcineva care are un văr ai cărui vecini merg des la munte și pot să îți aducă de acolo afine sau alte fructe de pădure la un preț bun, dacă nu e prea mare deranjul.

Consideri că e mai sigur să te încrezi în forțele proprii și intri hotărît în hala pieței centrale, care arată ca o gară aglomerată din care nu pleacă nimeni niciunde. Totuși, e mai bine decît să faci cumpărături din supermarket, vorba aia: dai un ban dar măcar poți să pui mîna, să dai cunoscător din cap și să te prefaci că știi cum se aleg corect cele mai coapte și mai gustoase fructe și legume.

Amestecul de mirosuri îți evocă imaginea unei pivnițe pline de alimente, dar una în care trăiesc și oameni, probabil de frica bombelor sau ceva. Sentimentul e unul ciudat, e ca și cum ai fi afară și înăuntru în același timp, pe peronul unei gări acoperite, de exemplu. Tălpile ți se lipesc de podea, dar asta nu te face deloc să te simți mai atașat de acel loc, ba dimpotrivă.

Prețurile sînt aceleași, de parcă s-ar fi înțeles între ei comercianții, așa că alegi taraba cu vînzătorul cel mai curățel, din rațiuni evidente. Vînzătorul nu e disponibil în acele momente, pentru că are un alt client la taraba de lîngă, așa că își roagă o vecină să te ajute. Aceasta acceptă cu jumătate de gură și te servește cu un sfert din viteza pe care ar fi avut-o dacă ai fi cumpărat de la ea. Vînzătorul termină de cîntărit vinete și vine să-i arate vecinei procedeul corect de a lopăta afine într-o punguță de plastic. Te uiți la ei ca la spectacol. El e serviabil și efervescent, gesticulînd larg și vorbind într-una. Ea mai are puțin și îl scuipă fix în gura aia cu care îi dă el lecții de cum să vîndă niște amărîte de afine.

Plătești și mulțumești frumos și îi asiguri pe oameni că vei mai apela la ei în caz că ai nevoie de ceva. În drum spre casă te gîndești la pașii următori, decisivi în procesul de fabricație a unei afinate perfecte.

Pasul 4: Speli afinele, că nu știi cine a pus mîna pe ele sau ce lighioană a făcut pipi pe tufa din care au fost culese. În timp ce speli afinele reușești să murdărești jumătate de bucătărie, pentru că lucrurile astea nu pot fi niciodată simple sau ușoare.

Torni afinele în borcane fără să scapi pe jos prea multe din ele, maxim o zecime. La un strat de afine gros de circa patru degete pui un strat de zahăr de un deget. Se poate pune mai mult sau mai puțin în funcție de grosimea degetelor. Eu am descoperit că pentru rețeta mea acestea sînt proporțiile perfecte, eu avînd degete foarte subțiri, de pianist.

Zahărul poate să fie alb, simplu, și exact asta îi spui iubitei tale înainte să plece la cumpărături, de unde ea se întoarce cu șase pungi de zahăr brun, două cutii diferite de zahăr brun din melasă, și cîteva bețe de scorțișoară și vanilie, așa, pentru gust. Estimezi ochiometric cantitățile, pentru că asta nu-i ceva chirurgie atomică, intenția ta fiind să ai circa o jumătate de kilogram de zahăr pentru fiecare kilogram de afine, după care pui borcanele într-un loc ferit dar accesibil. În fiecare dimineață le scuturi bine, ca să se amestece aromele.

Pasul 5: E cel mai greu pas dintre toate, pentru că, după ce adaugi alcool dublu rafinat și puțină apă peste maglavaisul de afine dulci, trebuie să aștepți o lună întreagă pînă să te servești din nectarul amețitor al afinatei. Cel puțin așa te-a sfătuit să faci iubita ta, care știe exact cît ești de prost atunci cînd bei și care nu vrea să-i zică la tac-su că ai terminat într-o săptămîna toată afinata pe care ai pus-o pentru iarnă.