Cum am descoperit leacul împotriva mahmurelii

Din câte am putut observa până acum, unul dintre neajunsurile omului  post-modern constă în încăpățânarea sterilă de a se concentra prea mult asupra efectelor și mai puțin asupra cauzelor diferitelor afecțiuni care-i complică existența. Cel mai elocvent exemplu: mahmureala.

Foto: anilol.com
Veacuri întregi au privit cu amărăciune asupra bietului homo sapiens  care se agita inutil în “diminețile de după”, voind să reducă dimensiunile unui cap supra-proporționat și senzația de gol metafizic ce-i afecta întregul corp, dar mai ales stomacul și, nu în ultimul rând, conștiința. Renunțarea completă la alcool sau chiar și consumarea acestuia în cantități responsabile sunt măsuri ce funcționează doar la nivel teoretic. Practic, zeama de varză sub formă de pilulă ar putea detrona aspirina dintr-un top al popularității farmaceutice.
Greșeala fiind una din caracteristicile ineluctabile ale condiției omenești, evident că nici eu n-am reușit să-i eludez concret meandrele. Demult, tare demult, nu chiar pe vremea când se potcoveau puricii cu câte 99 de ocale, dar undeva în perioada imediat următoare, pe când urmam cursurile unei facultăți, s-a întâmplat să trebuiască să particip la mai multe evenimente sociale în care rotițele bunei dispoziții erau inevitabil lubrifiate cu diverse licori bahice. Una din aceste sindrofii s-a dovedit fatidică într-un fel care a provocat o întreagă schimbare de paradigmă în modul în care aveam să percep de atunci încolo năpasta mahmurelii.

Încercând să compensez inexperiența tinereții cu teribilismul curajului în forma sa lichidă, m-am regăsit oarecum timpuriu în situația de a fi cvasi-incapabil de orice formă de socializare, moment în care ultimele resurse cerebrale m-au mobilizat către o retragere tactică, scopul fiind păstrarea unei onori neștirbite. Memoria nu-mi este destul de ascuțită pentru a tăia prin ceața octanică a acelei nopți, așa că detaliile s-au pierdut pe vecie, rămânându-mi să operez  doar cu sugestiile unei discuții telefonice cu amicii și răceala reconfortantă a mochetei pe care mi-am odihnit obrazul. Restul a fost tăcere.

Orele timpurii ale amiezii mi se reflectau leneș din ochii abia mijiți când am trecut cu mâna pe sub pernă și am dat de ceva ce nu-și avea în mod obișnuit locul acolo. Curiozitatea înnăscută m-a îndemnat să încerc să elucidez misterul, incertitudinea fiindu-mi de-a dreptul insuportabilă. Improbabilitatea momentului era o senzație care, coroborată cu cefaleea post-chefuistică, prevestea o convalescență lentă. Buricele degetelor au conturat suprafața fină a unui amabalaj lucios, după care au cuprins tremurând conturul unui șnițel la lipie. Se pare că mi-a fost adus de colegii ce cameră, conform instrucționilor mele telefonice. Condiția mi s-a îmbunătățit cu fiecare îmbucătură și un zâmbet satisfăcut îmi trăgea de colțurile gurii când mă gândeam că am găsit leacul pentru mahmureală în același mod în care s-au făcut multe din marile descoperiri ale epocii – din greșeală.
—–

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.