L-am ucis și nu-mi pare rău. A meritat-o, șobolanul, pentru ce mi-a zis. El nu știe cine sunt eu? Nu știe cu ce mă ocup? Cum să vină la mine cu așa un căcat? Cum să fie atât de neatent, de ignorant, de prost, de nesăbuit? Ce credea că o să se întâmple? Ce și-a imaginat? Că o să râdem copios împreună, că o să-l felicit și că într-un final totul o să fie roz? E doar vina lui. Refuz să-mi asum orice responsabilitate. Eu am fost doar instrumentul prin care și-a pus singur capăt zilelor, vorbind prostii când efectiv nu era cazul. Sincer, e doar vina lui că e mort.

M-a și prins într-o zi proastă.

Textul pe care-l postasem pe Facebook dimineață, un text superacid și megasatiric, pe care-l finisasem în minte înainte să adorm și pe care-l scrisesem cu maximă atenție la detalii și nuanțe și care era perfect, ei bine, textul ăsta superb, amuzant și bine argumentat adunase în primele trei ore doar douăzecișidouă de aprecieri și asta mă scosese din sărite.

Așa se întâmplă întotdeauna. Lucrez zile întregi la o idee grozavă și apoi pierd încă două ore aranjând-o frumos pe site într-un articol care să rupă gura internetului și să se viralizeze mai ceva ca ciuma bubonică și într-un final trebuie să admit că m-am spetit ca prostul pentru o mână de aprecieri amărâte, pentru că oamenii sunt, efectiv, bătuți în cap și nu mai recunosc calitatea nici dacă le-o vâri pe gât cu pumnul și oricum probabil că sunt prea geloși s-o recunoască și de aceea refuză să distribuie mai departe articolul pentru că știu că n-o să scrie niciodată la fel de bine ca tine și probabil că nici nu vor să afle lumea că există cineva care jonglează atât de elegant cu cuvintele pentru că asta i-ar pune pe ei într-o lumină nefavorabilă.

Asta-i una la mână și nu e nici pe departe cel mai grav lucru care mi s-a întâmplat în ziua respectivă. Desigur, e strigător la cer că o poză cu pisici sau buze de rață strânge de zeci de ori mai multe aprecieri decât cea mai bine ticluită satirizare de care e în stare unul dintre cei mai inteligenți bloggeri care a înzestrat vreodată online-ul cu talentul său nediluat și neiertător, dar s-au mai văzut cazuri. Am învățat să trăiesc cu asta. Însă mi-e tot mai greu să tolerez mediocritatea agresivă a oamenilor cu care sunt efectiv forțat să interacționez în fiecare zi.

Ziua a virat către un iremediabil dezastru în momentul în care dobitocul căruia îi permisesem să mă depășească s-a îndepărtat de mine fără să-mi mulțumească din avarii, așa cum se face în orice stat civilizat și cum te-ai aștepta de la orice vierme căruia, din bunătatea inimii tale, îi permiți să-ți treacă în față, presupunând prin absurd că timpul lui e cel puțin la fel de prețios ca al tău. Cât de greu i-a fost să apese un nenorocit de buton? Știa, oare, pe cine a sfidat el cu gestul lui stupid de a nu mulțumi pentru că a fost lăsat să depășească?

Am încercat să-l urmăresc până acasă, să-l aștept să intre în bloc sau în casă și să-i înțep cauciucurile, asta ar fi fost cea mai bună lecție de civism pe care ar fi putut s-o primească, dar l-am pierdut într-o intersecție și a trebuit să o las pe altă zi. Dar i-am reținut numărul și semnalmentele și nu scapă el așa ușor. Promit.

Eram la capătul nervilor când l-am auzit pe vecinul de la patru rostind cele ce urmau să fie ultimele lui cuvinte. Putea să fie oricare dintre vecini, ce-i drept, rezultatul ar fi fost același. N-am nimic personal cu omul. Adică n-am avut nimic personal cu el. Acum e mort și cu asta, basta. Dar e doar vina lui pentru tot ce s-a întâmplat. Putea să aibă puțină grijă, să-și măsoare mai atent cuvintele și poate că azi s-ar fi jucat cu băiețelul lui prin parc în loc să zacă tranșat în bucăți mici la mine în baie.

Avusesem o zi oribilă. Mai întâi treaba cu textul, care n-ar fi trebuit să mă doboare în halul ăsta, căci știu că adevărata apreciere pentru un artist vine postum, dar totuși, e supărător să-ți risipești creativitatea pe niște brute sinistre ce nu-s în stare să aprecieze frumusețea și elocvența unui text izvorât din penița de aur a unui scriitor desăvârșit ce își rupe din timpul său prețios ca să interpreteze realitatea și viața pe înțelesul maselor. Apoi, faza cu șoferul nerecunoscător. Urăsc când oamenii dau dovadă de o lipsă atât de urâtă de educație și bun simț elementar.

În final, picătura care a umplut definitiv paharul otrăvit al acestei zile și-așa destul de oribile a fost nu atât replica vecinului de la patru, ci faptul că fusese al treilea om care-mi spusese aceleași nenorocite de cuvinte pentru care ar fi meritat să moară oricare dintre ei, dar care i s-au dovedit fatale doar lui.

Primul m-a abordat când îmi încărcam cumpărăturile în mașină. Eram în parcarea de la Auchan și, deși omul ar fi meritat să piardă măcar doi dinți pentru replica lui cretină, l-am lăsat în pace. Al doilea mi-a spus același lucru când eram în spatele blocului și scoteam plasele din portbagaj. Aveam mâinile ocupate și cred că asta l-a salvat pe nenorocit.

Vecinul de la patru n-a scăpat atât de ușor. Pusesem plasele jos ca să pot deschide ușa. El părea că are treabă în oraș. Cobora grăbit, mi-a văzut pachetul de hârtie igienică și a deschis gura ca prostul. L-am înjunghiat în piept după prima replică. L-am tras în apartament și l-am mai înjunghiat de câteva ori, să nu se chinuie.

Nu m-a văzut nimeni. Efectiv n-aveam cum să-l iert. Fusese impardonabilă gluma lui despre hârtia igienică. Banală prin definiție, dureros de previzibilă și lipsită de orice originalitate, replica i-a adus o moarte rapidă.

Cinci cuvinte: văd că vin vremuri căcăcioase. Au murit alții și pentru mai puțin.

Foto: internet