Muzica populară. O știm cu toții. Am auzit-o cel puțin o dată răsunând din boxe prăfuite la birtul satului, făcându-și loc cu greu prin fumul de mici de la zilele orașului sau reverberând discret din televizorul bunicilor, ăla micuț care tot timpul pare să meargă ori pe Etno TV, ori pe Taraf.

Legenda spune că acest tip de muzică simplă și repetitivă și-a primit numele de “populară” pentru că e pe placul poporului, fiind apreciată de o masă vastă de oameni. Adevărul este că ea a fost inventată de către oamenii extrem de bogați pentru a influența subconștienul părții sărace a populației prin versuri ușor memorabile, astfel încât aceștia să-și accepte mai ușor condiția de pauperi controlați.

Se știe, bogații nu rămân bogați decât având la dispoziție o populație ușor manevrabilă, pe care să o mâne ca pe o turmă de vite și pe care să o exploateze pe termen cât mai lung. Muzica populară prezintă o colecție aparent infintă de piese ce au în principiu același fond instrumental rudimental, versuri puține și mesaje simple, care se repetă obsesiv cu scopul de a inculca ascultătorului o anume idee.

Ideea de bază pe care o transmite mai nou muzica populară este că oamenii bogați se confruntă cu aceleași probleme ca cei săraci. Acest lucru este rușinos de neadevărat. E chiar scandalos să emiți o astfel de presupunere. Dar totul face parte din conspirație și are un rost.

Pentru a-și păstra avantajele, statutul și averile intacte, bogații trebuie să-i descurajeze cumva pe ceilalți oameni să încerce să fie ca ei. Să elimine concurența, cum ar veni. Astfel că îi pun pe “artiștii populari” și pe “lăutari” să compună astfel de refrene:

Nici bogații, nici săracii / Nu trăiesc de două ori. 

Nu se duc în rai cu sacii / Nici cu carul tras de boi.

(De-ar ști cucul să vorbească – Lucian Drăgan)

Mesajul reducționist al acestei piese este dureros de suspect. Forțează din rime o paralelă fantezistă între durata de viață a oamenilor, aproximativ egală pentru toți membrii unei populații de pe un teritoriu anume, cu situația financiară a oamenilor aparținând aceleași populații. Piesa sugerează că, doar pentru că toți mor oamenii la un moment dat, nu mai contează confortul în care trăiesc. Absurd!

Argumentul e fals și ușor demontabil. Însă, grație ritmului arhicunoscut, prezent în majoritatea melodiilor de acest gen, ritm care îți intră subliminal în cap și, prin repetare obsesivă, dobândește un rang de constantă universală, un fundal muzical pe care se aștern doar adevăruri banale, mesajul prinde o coajă de veridicitate, ajungând să fie asimilat de o mare parte a populației.

Prin rime ușurele și un instrumental ce variază prea puțin, în mentalul colectiv se încetățenește treptat ideea că îmbogățirea nu aduce un plus de confort. Un alt exemplu în direcția asta vine de la Mirela Petrean, prin intermediul piesei “Cu ce m-am ales în viață?”:

Când ai dragoste, n-ai bani / Când ai bani ai și dușmani /

Oare ce-i pe primul loc în viață?

Aceste versuri insinuează că îmbogățirea este de evitat pe motiv că poate stârni invidia altora. De parcă fericirea ta personală ar fi influențată de trăirile interioare ale unor necunoscuți. Per ansablu, tonul nihilist al piesei, prin care artistul se întreabă retoric care ar trebui să fie prioritățile oamenilor, este unul pozitiv, antimaterialist, ba chiar hedonist pe alocuri, însă trasează în mod eronat o linie de cauzalitate între bani și dușmani. Atenție, corelația nu implică cauzalitate! Numărul de dușmani nu este proporțional cu averea.

În mod sigur, ceva e putred la mijloc. Genul acesta de propagandă muzicală, deși e prezent tot timpul, tinde să ia amploare o dată la doi, trei ani. Cea mai recentă piesă muzicală ce dorește să pună frână dorințelor de îmbogățire a oamenilor are următorul refren:

Că bogat îi greu / și sărac îi rău. 

Nici nu știi cum îi mai bine / că la tăți ni-i greu.

(Bună ziua, Doamne ajută – Valeria și Traian Ilea, mai nou și Andra)

Estomparea graniței dintre sărăcie și bogăție, amândouă fiind considerate în aceste versuri la fel de dezagreabile, nu poate fi susținută logic decât dacă accepți că în spatele versurilor lucrează niște interese ascunse. Cineva încearcă să ne convingă că nu are rost să fii bogat pentru că bogăția vine cu propriul ei set de probleme.

Cântecul nu spune, însă, că problemele bogaților sunt ușor diferite de cele ale săracilor. În timp ce săracii au probleme legate de insuficiența mâncării sau imposibilitatea de a oferi o educație copiilor, bogații își fac probleme despre locul în care vor schia la vară (iarna poate schia orice sărac) sau despre hotelul la care își vor lăsa câinele când vor pleca în city break în Dubai.

În general, ar trebui să știi că e mai bine să fii bogat. E mai bine să mănânci brânză cu mucegai decât brânză mucegăită. Distincția pare una fină, dar, în fapt, e enormă.

Sunt prea multe cântece care deplâng complicațiile bogăției pentru ca totul să fie o coincidență. Așadar, singura concluzie care se poate trage este că există o conspirație națională care acționează prin intermediul artiștilor populari pentru a convinge populația să rămână săracă.

Rezolvarea e simplă: nu mai ascultați muzică populară, pentru că vă spală creierele.