Bunica face cei mai buni cozonaci. Asta e valabil pentru mine și e valabil pentru majoritatea oamenilor. Bunicile fac cei mai buni cozonaci. Ar face și mamele unii la fel de buni, probabil, dar ele sunt ocupate cu serviciul și cu copiii și cu toate celelalte lucruri ce trebuie pregătite de sărbători și, efectiv, nu mai au timpul și nici energia necesare să se frământe cu coptul cozonacilor. Așa că bunicile fac mai mulți cozonaci, să ajungă la toată lumea. Cozonacii bunicilor sunt cei mai buni. Iar ai bunicii mele sunt cei mai cei mai buni.

Atât că, de la o vreme încoace, găsesc în cozonacii bunicii tot mai multe coji de nucă.

Bunica își macină singură nuca. Așa a fost ea crescută, la țară, fără nucă gata măcinată și fără soluții ușoare la problemele vieții. Bunica n-a văzut mașină de spălat decât la cincizeci de ani. De atunci n-a mai spălat nimic de mână. Dar cu gătitul e altfel. Bunica are o râșniță mică, de culoarea hidrantului, cu care macină ea singură miejii pe care bunicul îi extrage din nucile primite de la fratele lui mai mic, cel care are un nuc mare în curte, dar nu mai are nevastă care să-i facă prăjituri sau cozonaci. Așa că îi dă nucile bunicului, care le sparge cu patentul pe hol, să nu împrăștie coji prin toată casa. El le sparge și el le alege. Bunica le macină în râșnița ei roșu pompier și le pune în cozonaci.

Atât că, în ultima vreme, în cozonacii bunicii s-au strecurat tot mai multe coji de nucă. Mai multe și mai mari.

Bunica face cei mai buni cozonaci. Nu se zgârcește la nucă, așa cum fac unele gospodine, ai căror cozonaci de nucă sunt butaforii triste în care cacaua e singura care dă culoare spiralei de bunătate ce ar trebui să înnobileze mijlocul cozonacului și nuca e practic inexistentă. Ăia nu-s cozonaci. Alea-s pâinici dulci cu dâre de cacao și pretenții de cozonaci. Bunica nu se zgârcește la nimic când e vorba de mâncare. De aia face cozonaci, nu cozonac. Cozonacii nu au formă de singular în casa bunicii, așa cum nici sarmalele nu au formă de singular niciunde în țara asta.

Cozonacii bunicii sunt dintr-o bucată, nu ca alții, a căror coajă negricioasă se desprinde de aluat cum se desprinde de corp pielea arsă de soare. Sunt compacți și lucioși, obiecte de artă ce par lăcuite cu miere de albine. De fapt, sunt unși cu ou bătut. Cozonacii bunicii sunt perfecți, cu aluatul potrivit de pufos și nuca potrivit de umedă și dulceagă. Totul e potrivit și e potrivit din ochi și din mână, nu din cântar și rețete online. Experiență de zeci de ani în făcutul cozonacilor, se vede și se simte.

Atât că, în ultimii ani, găsim tot mai multe coji de nucă în cozonacii bunicii. Chiar și în cei cu mac.

Proporțiile sunt importante la un cozonac, că nu vrei ca aluatul să acopere gustul de nucă și nici ca nuca să iasă prea mult în evidență, ca și cum ar încerca să demonstreze ceva, de exemplu că gospodina își permite să pună multă nucă în cozonac. Nuca nu e ieftină, iar cantitatea de nucă din cozonac poate să transmită un mesaj subtil tuturor musafirilor care au gustat din el, și anume că gazdele nu se uită la bani când vine vorba de păstrat tradiții. Cojile de nucă din cozonac transmit un cu totul alt mesaj, unul extrem de deprimant, în special dacă numărul cojilor crește de la an la an.

Nu-i o chestie pe care să o poți obseva cu ușurință. Trebuie să ai memoria antrenată. Nu doar pe cea clasică, ci și memoria gustativă. Și nu doar pe cozonacii bunicii, ci pe toți cozonacii cu care intri în contact, inclusiv cei din supermarket (panetone sau cum naiba le zice la odioșeniile alea lipsite de farmec). În urmă cu cincisprezece ani, abia găseai o cojiță de nucă în cozonacul bunicii. O scoteai mirat din gură, ca pe o pepită de aur găsită în mizeria porcilor. Știai că nu are ce căuta acolo. Acum, însă, trebuie să mesteci cu mare băgare de seamă, că riști să dai peste coji mari cât unghia.

Acum doi ani, de Paște, că atunci sunt cozonacii mai apreciați, am găsit într-un cozonac o jumătate de nucă. Miezul era încă înauntru. Nu știe nimeni cum a ajuns acolo. Bunicul a râs cu poftă când i-am povestit. Bunica a râs cu lacrimi, deși eu cred că de fapt a plâns. Noi, ceilalți, ne-am întrinstat. E neplăcut să-i observi cuiva declinul într-o formă atât de concretă.

E puțin probabil ca aceste coji, din ce în ce mai mari de la an la an, să fie trecute prin râșniță. N-ar supraviețui măcinării. Între cilindrul perforat care roade din nuca pe care bunicul o apasă cu dopul ăla pătrățos de plastic turcoaz și pereții râșniței nu există destul loc pentru nimic mai mare decât bobul de orez. Cojile mari ar fi sparte în multe altele, mai mici. E greu de imaginat cum ajung bucățoaiele astea mari de coajă de nucă în maglavaisul pe care bunica îl rulează în aluat și îl pune la cuptor la orele mici ale dimineții. Cozonacii, în caz că nu știți, se coc numai la orele mici ale dimineții, înainte de șase. Așa s-a făcut dintotdeauna și așa știi că ingredientul principal – iubirea – nu lipsește din ei.

Bunicii îi este din ce în ce mai greu să facă cozonaci. Dar nu se lasă. Nu așa a fost crescută. Chiar dacă cojile de nucă din cozonaci au devenit atât de mari încât trebuie să abordezi felia de cozonac cu aceeași atenție cu care mănânci un pește plin cu oase.

Într-unul din cozonacii de anul acesta, an în care bunica n-a mai făcut doisprezece bucăți, cum face de obicei, ci doar șapte, am găsit o nucă întreagă.

Nu știe nimeni cum a ajuns acolo. Așa cum nu știm nici de ce bunicul nu se poate opri din râs.