De la film istoric cu substraturi moralizatoare și pînă la SF în toată regula, Atlasul Norilor face slalom printre genuri, fiind și romance și dramă și thriller și comedie în același timp, fără să reușească a se contura și distinge ca un tot unitar, ca film de sine stătător, ca o veritabilă capodoberă cinematografică ce evident se dorește a fi, probabil și din cauza dimensiunii sale descurajante (aproape 3 ore). Oricare dintre episoadele sale ar fi fost, și este, foarte bun de unul singur, dar, din păcate, întregul nu face mai mult decît suma părților. Tenta filosofică deloc subtilă care leagă (cu ață albă aș spune) cele șase istorioare este prea intens muncită, e pictată cu dîre grosolane și mult prea evidente. Pun pariu că acesta e genul de film la care Tudor Chirilă se umezește cel mai tare.

Filmul este dificil, dacă nu chiar imposibil, de rezumat. Îl vedem pe Naufragiatul tatuat pe față și avînd vedenii cu un fel de Agentul Smith, care arată ca o combinație între Hulk și Pălărierul Nebun al lui Tim Burton, dar puțin mai goth, asta în timp ce Catwoman (aia din filmul prost, nu Michelle Pfeiffer sau Anne Hathaway) e îmbrăcată ca un fel de Arwen din viitor și Hugh Grant pare a fi un figurant din Apocalypto care a cam exagerat cu machiajul. Și ăsta-i doar unul din cele șase fire narative pe care cei 3 regizori încearcă să le croșeteze. Apare apoi Forest Gump arătînd fie ca un personaj negativ din Snatch, fie ca un hobbit turbat care încearcă să-l otrăvească pe un tip cu care călătorește pe mare.

Profesorul Slughorn din Harry Potter este ba un căpitan tipic de vas, cu chipiu și barbă regulamentară, ca și Captain Haddock din Tintin, ba un compozitor acru și nesimțit, ba o variantă mai senilă a lui McMurphy din Zbor deasupra unui cuib de curci bătrîne. Asta în timp ce o coreeancă pornește un război al clonelor într-un viitor distopic, combinație între Insula și Soylent Green (Soylent Green is people! zice bătrînelul la prima lui tentativă de evadare). Mi-a plăcut că numele revoluționarei devenită idol post-apocaliptic, Sonmi-451, a împrumutat numărul 451 din romanul lui Ray Bradbury (Fahrenheit 451, temperatura la care arde hîrtia cărților) pentru a sugera anti-utopicul. Nu mi-a plăcut să-l văd pe Elrond deghizat în femeie, un fel de Mrs. Doubtfire meets Nurse Ratched, dar înțeleg de ce personajele au trebuit reinventate în fiecare dintre realitățile paralele. Altfel filmul ar fi devenit prea subtil și inaccesibil maselor. A costat o cîrcă de bani și trebuiau cumva recuperați, n-are rost să fii elitist în detrimentul profitului.

Nu-s sigur că sunt de acord cu ipoteza propusă de Atlasul Norilor, aceea că viețile noastre nu sunt în totalitate ale noastre, că suntem permanent influențați de un determinism karmic inexorabil, că acțiunile din viețile anterioare bătătoresc cărarea pe care o vom lua în reîncarnările ulterioare, că liberul arbitru este atît de ușor influențabil, că dacă am fost o dată răi așa vom fi întotdeauna. Mai ales că filmul demonstrează apoi, empiric aș zice, opusul. Tom Hanks este singurul care se transformă treptat în erou din anti-erou, dar cu unele variații bruște nejustificate, ceilalți fiind relativ constanți în bunătatea, neutralitatea sau răutatea lor, fără fluctuații semnificative, după cum arată și graficul ilustrat de mai jos, grafic ce rezumă destul de simplist, dar sincer, intriga filmului. Mi-ar fi plăcut poate să văd și opusul, de exemplu un personaj pozitiv care devine treptat din ce în ce mai putred sufletește, preferabil după o sinucidere sau o crimă sau ceva similar.

explicația parcursului karmic al fiecăruia, mai pe larg și mai pe engleză, aici

Cloud Atlas este departe de-a fi un film prost sau mediocru. Poate că a exagerat puțin cu simbolismul și cu legăturile dintre secvențele temporale diferite, poate a fost puțin prea lung și poate că uneori a virat prea neinspirat dintr-o poveste în alta, poate nu i-am recunoscut tot timpul pe actori sub măștile lor inutil de elaborate, dar, per ansamblu, poate că aceste detalii cvasi-insignifiante nu știrbesc prea mult din perfecțiunea operei, filmul rămînînd un +9 solid, deocamdată. Să văd cum mă simt după ce-l mai văd o dată într-o altă viață, poate atunci o să-mi placă mai mult sau poate n-o să-mi placă deloc, depinde. Și habar n-am de ce depinde asta, dar sigur nu de ce-am făcut eu în viețile anterioare.
. . .
. .
.