Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi plac clișeele. Precum cel de a începe un text cu o deschidere celebră în lumea literară, așa cum este: “nu știu alții cum sunt, dar…“

Dar trebuie făcută o precizare. Nu este vorba de clișeele verbale de care ne lovim zi de zi în discuții sau în media. Nu suport să mai aud de viteze neadaptate, fiare contorsionate și rude îndurerate. Nu insist, deoarece genul acesta de refugii lingvistice au fost disecate și analizate bine de tot de Radu Paraschivescu în volumul Dintre sute de clișee. Așchii dintr-o limbă tare.

Tare faină, aș mai adăuga. Pentru că, de exemplu, unele știri conțin doar 2-3 informații noi față de cele din zilele precedente, restul formulărilor lemno-limbiste fiind variațiuni pe aceleași teme, demersul putând fi îndeplinit probabil și de o aplicație de smartphone mai răsărită.

Nu, mie îmi plac clișeele situaționale sau tipologiile clișeistice. Ca atunci când vezi că sute de adolescenți sunt originali și rebeli în exact același fel. Ca atunci când vezi cum vestimentația dictează comportamentul, fie el hipsteresc, emo sau corporatist sau o combinație dintre ele. Sau invers, când haina se schimbă în funcție de nărav.

Cel mai mult îmi place însă tipologia curvei cu suflet de aur. Care în ultima vreme a fost pe nedrept bagatelizată și luată în derâdere. Iar eu nu-s convins că a fost făcută pe merit. Pentru că nu-i atât un clișeu cât este o realitate.  În fond, și clișeele sunt doar niște banale adevăruri, dar pe care supraexpunerea le-a aruncat în derizoriu. Și nu-i nimic josnic în prestarea celei mai vechi meserii din lume cu pasiune și dăruire(!). Și nici nu poți fi curvă în sensul adevărat al cuvântului (adică cel bun) fără să ai un suflet bun, altruist și foarte înțelegător. De aceea cred că ideea sufletului “de aur” curvesc e mai degrabă axiomatică decât clișeistică.

Ceea ce mi-a pornit firul cognitiv în direcția asta a fost lectura romanului Leaving Las Vegas, de John O’Brien, povestea înfricoșător de tristă și în același timp al naibii de pitorească și poetică a unei sinucideri prin alcool, dar mai ales a regăsirii sufletești a unei prostituate simpatice. Este printre puținele cazuri din literatura sau cinematografia recentă când situația curvelor (din nou, n-o spun peiorativ) este tratată cu seriozitate și nu e clișeizată umoristic (cum a fost în prima variantă a The Hangover, bună, de altfel).

În ziua de azi damele de companie trebuie să poarte în mod injust stigmatul inferiorității sociale, și aici vorbesc de cele care prestează serviciul într-o măsură cât de cât voluntară, o fac din plăcere și din dorința de a face lumea fericită (one blow job at a time). Pe când cu doar nici 100 de ani în urmă era considerată o meserie onorabilă, chiar dacă nu tocmai legală. Pe bază de abonament cu “ședințe” incluse, la fetele vesele se mergea atunci așa cum se merge acum la sală, la spa sau la bazin. Un bazin pe care nu-l împărțeai cu nimeni, cel puțin nu în același timp 🙂

În concluzie, părerea mea (cu grade variabile de fermitate) este că sufletul de aur este intrinsec, ca să nu spun chiar imanent, condiției de curvă (din nou, în sensul bun al cuvântului). Împletind armonios un parc de distracții carnale cu empatia unui psiholog, domnișoarele reprezintă o reală supapă socială în care orice om compleșit de necazul cotidian se poate descărca.


Asta era atunci, pe când noaptea întreagă se socotea 2 numere și la mai multe numere se făcea rabat. Azi domeniul e definit de un vai-și-amar-ism ce te face să te întrebi înfundat: où sont les neiges d’antan?