“Ea a zîmbit, s-a întors spre mine cu o mișcare de gazelă și mi s-a arătat din cap pînă-n picioare. Toată odaia părea saturată de intimitatea ei.”

Povestea tîrfelor mele triste – Gabriel Garcia Marquez

Există ceva mai frumos pe lumea asta decît o odaie saturată de intimitatea unui nud feminin? Există, oare, un mod mai elegant de a exprima o trăire atît de complexă? Poate că unele poze fac cît o mie de cuvinte, dar aceste șapte cuvinte fac mai mult decît o mie de poze.

Am rămas blocat atunci cînd am citit rîndurile de mai sus, adînc impresionat de moșulețul sud-american care a reușit să descrie atît de simplu un cadru mai presus de cuvinte. N-am putut să trec mai departe pînă nu mi-am însușit expresia ca pe o cicatrice, pentru că mă marcase profund și pentru că știam cu întreg sufletul, dacă nu și cu mintea, ce a vrut să transmită autorul.

Am revăzut instant toate odăile în care am suferit și eu senzații similare, fără să știu pe atunci să articulez experiența atît de elocvent. Nu că mi-ar reuși acum. M-am rătăcit prin odăile memoriei, odăi prăfuite acum, dar care la vremea lor au fost saturate de intimitățile unor trupuri dezgolite, de corpuri angelice ce anulau spațiul din jur cu propria naturalețe, concentrînd prezentul din mișcări prin care lăsau hainele să le mîngîie ușor corpul în timp ce cădeau pe podea. Am fost, pentru moment, acolo, cu întreaga atenție concentrată în singularitatea unei intimități firești, ce ocupa spațiu și timp și gînd. A fost o retrăire aproape dureroasă, dar durerea provocată de nostalgie e întotdeauna una plăcută.

Trebuie să recunosc că m-am speriat puțin imaginîndu-mi că poate s-a strecurat o greșeală în text, că ar putea fi vorba de o confuzie legată de diacritice și că omul a vrut să spună că odaia părea săturată de intimitatea ei. Iar ăsta e un lucru foarte urît pe care să-l spui despre cineva. Mai ales despre o femeie dezbrăcată.
—–